Numeralul

În drum spre casă, trec pe la tata. Îl găsesc la birou. Îmi spune să-l aştept. Nu mai are mult şi termină lucrarea.

Merg în sala de repetiţii şi chinui pianul câteva minute. Nu mă ascultă degetele. Nu mă mir: nu am mai cântat de mult.

Pe drum, tata mă întreabă ce am învăţat azi? Am spus că deja ştim să numărăm în ruseşte. Privesc spre tata. Gândurile lui parcă au zburat departe.

- La ce te gândeşti?, îl întreb.

- La o întâmplare din vremea războiului. Eram cazat la o familie din satul în care ajunsesem. Gazda mea avea un copil de vreun an. Mă jucam cu el, în timp ce femeia pregătea ceva de mâncare. Copilul râdea şi chicotea. „Жeнaтe?”, mă întreabă gazda. „Nu mă jenez”, îi răspund. Femeia începe să râdă: „Скoлькo вaм лeт?” Eu prind curaj: „Tpинaцaть один”.

- Aveai 13 ani?, întreb râzând.

- Printre hohote, femeia mă întreabă: „Şi nu credeţi că sunteţi prea tânăr pentru un ofiţer?”.

- Era de înţeles. Ai spus că ai 13 şi un an. Cum să nu râdă?!

- Dar cum trebuia să spun?

- Tридцaть один.

- Am vrut să văd dacă ai fost atentă la şcoală.

- Dar mi-ai povestit ceva de pe front. Îmi mai povesteşti?

- Să mergem mai repede! Ne aşteaptă mama cu masa. Îţi povestesc după ce îţi termini lecţiile.

Aşteptam cu nerăbdare următoarea întâmplare pe care aveam să o aflu. Colegii mă invidiau pentru ceea ce ştiam eu despre război.