A venit toamna şi m-am prezentat la grădiniţă. Prima impresie a fost foarte bună. O sală mare, cu geamuri pe doi pereţi, un colţ cu jucării, un dulap lângă uşă, masa doamnei Vulpe, educatoarea grupei noastre, o măsuţă şi câteva scăunele.
Într-un colţ, erau nişte obiecte de care nu mai văzusem. Unul dintre băieţi a târât un „cal”, s-a aşezat comod şi a început să se legene. M-am uitat mai atentă şi am văzut capetele de cal pictate. Practic, erau doi cai din lemn pe două tălpi de balansoar. Cele două părţi erau prinse de un scăunel şi o bară de care se putea ţine cel care „călărea”.
M-am acomodat repede. Aveam lecţii şi timp de joacă în curte, când nu ploua, sau în clasă, fiecare găsind ceva pe plac.
Într-o zi, am căutat în grămada de jucării şi am găsit o carte. Nu mai văzusem asemenea carte şi nici de atunci nu am mai văzut. Erau poze pe aproape toată pagina şi în josul fiecărei pagini era scris, cu majuscule, un scurt text, o explicaţie pentru desen. Bănuiesc că era o poveste. La început, am citit în gând. Apoi, le-am citit colegilor aflaţi în apropiere. Doamna Vulpe povestea lângă uşă cu educatoarea de la grupa cealaltă. Au observat ce fac şi m-au chemat la ele.
- Ce faci?
- Citesc povestea din cartea asta.
- Glumeşti…
- Nu, chiar citesc!
Au venit câţiva copii lângă noi. Eu nu voiam să cedez. Chiar citeam. Educatoarea încerca să îmi explice că noi nu ştim să citim. Doamna Vulpe m-a chemat în hol. Mi-a spus că, dacă vreau şi ştiu să citesc, să fac acest lucru în linişte. Ceilalţi copii vor plânge, pentru că ei nu ştiu citi.
Am intrat în clasă. După ce copiii au pus jucăriile la loc, am început lecţia. Am învăţat un cântecel. Eram puţin nedumerită. Nu mai eram în apele mele.
A doua zi, doamna educatoare aduce o măsuţă cu câteva jucării aranjate pe două rânduri. Ne întreabă:
- Cine vrea ia o jucărie şi să spună o poveste? Cine e primul?
Aşteptam. Erau alţii cu mai multă experienţă. În sfârşit, după câteva încurajări, un coleg se ridică şi ia un avion. Apoi, o fetiţă, ia o păpuşă…
Pusesem ochii pe o păpuşă îmbrăcată ca un ţăran. Nu ştiu de ce mi s-a părut mai interesantă decât cea aleasă de colega mea. În timp ce aranjam hainele ţăranului din mâna mea, au mai fost câţiva amatori să povestească.
Primul coleg a spus ceva legat de avion. Nu am reţinut. Din câteva fraze, a încheiat. A urmat povestea cu prinţesa, dar scurtă şi aceasta. Apoi, o poveste cu un urs…
A venit rândul meu. M-am aşezat pe scăunelul din faţa clasei. Şi am început povestea mea cu Făt-Frumos care făcea cam tot ce putea face un erou din poveştile pe care le ascultam la radio. În timp ce povesteam, mă uitam la doamna educatoare. Vedeam că mă urmăreşte. Unii colegi căscau, se întindeau…
- Ce se mai întâmplă? Ce mai face Făt-Frumos? Cum ajunge acasă? Vrei să mai povesteşti?
- Mai am de spus multe, dacă e voie.
- Continuă!
În timp ce eroul meu o salva pe prinţesă, educatoarea de la cealaltă grupă deschide uşa. Doamna Vulpe merge la ea. Am văzut că se aprobă reciproc.
- Cred că acum povestea se încheie.
- Da, Făt-Frumos şi prinţesa au ajuns la palat, au făcut o nuntă mare şi m-au invitat şi pe mine. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Şi povestea mea se încheie aici. Doamna Vulpe a găsit leacul pentru plăcerea mea de a povesti. Dar nu toţi colegii mei aveau răbdare să asculte tot ceea ce eu le puteam spune. De atunci, nu am mai ieşit în evidenţă cu ceea ce nu trebuia.
Mă voi contrazice, totuşi. Am luat „caii” cei mari. Am început să mă legăn, la început mai domol, apoi, din ce în ce mai tare. Nu mai ştiu ce am făcut, dar îmi amintesc privirile speriate ale colegilor şi faptul că doamna educatoare a venit în fugă:
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic.
- Te-ai lovit? Te doare ceva?
Nu ştiam de ce erau toţi în jurul meu. Cred că avusesem viteza prea mare şi m-am dat peste cap cu balansoarul. Vedeam că nu mai sunt în locul în care m-am aşezat în „şa”. Nu ştiam atunci ce e forţa centrifugă. Am aflat mai târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu