Aveam doi ani când tatăl meu a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului în Vişeu de Sus. Ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile liceului. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii… Umblam prin magazii, beciuri şi birouri în care eram acceptată cu bucurie.
Într-o seară, treceam prin faţa uşii deschise a secretariatului şi mi s-a părut ciudat că văd lumină la acea oră. Am intrat. Cineva, nu-mi mai amintesc cine, era de serviciu la telefon. Nu mai ştiu ce sărbătoare era.
Maşina de scris a şcolii ţăcănea ciudat. M-am apropiat şi m-am uitat curioasă.
- Ai mai văzut maşina asta?
- Da, dar nu m-a lăsat nimeni să stau prea aproape. Dimineaţa, secretarele au de lucru. Şi tata scria uneori…
- Vrei să vezi cum funcţionează?
- E voie?
- Nu ne vede nimeni.
- Bine.
- Uită-te! Aici e M. Aici e A. Cum te cheamă?
- Mioara.
- Deci, ar trebui să ştii care e I. Şi O…
- Şi R, am completat eu.
- Da. Ai văzut deja. Când apăs aici, pe hârtie apare A.
- Mă laşi să încerc?
- Sigur. Ai văzut unde sunt literele? Să vedem ce scrii.
- Numele meu.
Am început. Numai cu majuscule. Mi-am scris numele de câteva ori. Nu am reuşit să învăţ decât acele litere cu care să scriu MIOARA. Eram chemată în casă.
După câteva zile, eram în birou la tata. Maşina de scris nu era folosită. Am cerut voie să scriu. Tata mi-a pus o foaie nouă şi m-a lăsat să mă descurc. El avea de lucru. Aranja nişte foi. Atât înţelegeam eu.
Am apăsat pe M şi l-am căutat pe I. M-am uitat pe hârtie. Scria altceva decât ştiam eu că trebuie să se vadă. Am răsucit tamburul cu hârtie şi am scris numele meu uitându-mă numai la taste. Pe hârtie am văzut ceva necunoscut.
Tata s-a uitat la mine, eu i-am simţit privirea şi am ridicat ochii.
- Ce nu e bine?
- Nu scrie ce vreau! spun eu necăjită.
- Să vedem! Ce ai vrut să scrii?
- Numele meu, dar aici sunt alte litere.
- Mai scrie o dată!
- M, I, O, A, R, A. Şi vezi că nu e bine!
Tata a apăsat o tastă şi mi-a spus să scriu din nou. De data asta, mi-am recunoscut numele. Am început să bat din palme.
- Vezi că ştiu?!
- Mai ai multe de învăţat. Scrie, că eu am de lucru!
De la o întâmplare, am descoperit că pot să învăţ literele jucându-mă. Intram în secretariat, salutam frumos şi, dacă găseam pe cineva dispus să îmi pună hârtie, scriam. Încet, încet, am învăţat mai multe litere, am învăţat apoi să trec la majuscule, la punct, virgulă, chiar dacă nu ştiam la ce se folosesc. Oricum, tata nu prea era de acord să ştiu toate literele, dar nici nu mă respingea, când îl întrebam.
Seara, aveam un joc al nostru: tata îmi spunea un cuvânt, iar eu trebuia să spun ce litere ar trebui să folosesc. Apoi, tata mai „inventează” un joc. El spune: o prună. Eu trebuie să spun: două prune. Îmi plăcea acest joc. Uneori, răspunsul meu nu era bun, dar tata mă corecta. Schimbam apoi rolurile.
Alteori, tata scria pe o foaie UNT şi îmi cerea să citesc. Apoi, schimba ordinea literelor şi ieşea TUN. Apoi, trecea la MUT şi alte cuvinte cu 4-5 litere.
Seara, ascultam povestea la difuzor. Nu ştiam să citesc ceasul, dar ştiam unde trebuie să fie limbile ceasului când începe emisiunea. Ce încântată eram când auzeam: „Bună seara, copii!”.
Acea voce o aud şi acum, seara, în timp ce scriu la calculator şi radioul îmi şopteşte: „Noapte bună, copii!”. Dar nu mai e tata, nu mai e mama, nu mai e surioara mea…
Pe nepoţii mei i-am învăţat să caute pe internet emisiunea „Noapte bună, copii!” şi le-am trimis prin poşta electronică povestirile pe care le scriu. Mâine, şi această povestioară va fi citită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu