Lumea spune că prima zi de şcoală nu se uită. Că prima învăţătoare nu se uită. Nici eu nu fac excepţie.
În anul 1956, s-au modificat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Semăna cu uniforma elevelor din Uniunea Sovietică. Dar volănaşele erau mai discrete. Pentru sărbătoare, se preconizau şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.
Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.
În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală.
Printre primele lecţii după abecedar, am aflat despre silabe. A fost o lecţie interesantă. Doamna Maria Mihaca, învăţătoarea mea, ne-a explicat ce e o silabă şi, până la sfârşitul orei, am făcut exerciţii de despărţire a cuvintelor în silabe.
Locul meu era în banca a treia de pe rândul de lângă uşă. Colega mea de bancă era Călina, o fată de pe o stradă vecină. Era liniştită şi timidă.
Printre exerciţii, cuvântul pepene.
- Care e prima silabă? Vasilică, spune tu!
- Pe.
- Bine. A doua silabă. Nuţu, spune tu!
- Pe.
- Bine. Care e a treia silabă? Călina, vrei să ne spui tu?
- Pe.
Nu mai ştiu ce au făcut alţii, dar eu am izbucnit în hohote. Doamna învăţătoare mi-a făcut un semn şi a numit alt elev să răspundă.
Am mai primit câteva atenţionări din priviri. Nu cred că aveam destulă răbdare. Voiam să învăţăm mai multe, mai repede!
Am început să scriem. Mai întâi liniuţe, bastonaşe, grupuri de cârlige… Eu nu tăceam.
- E litera u.
- Linişte!
După câteva zile…
- E litera n…
- În recreaţie vreau să stăm de vorbă! mă anunţă doamna învăţătoare.
În timpul recreaţiei, doamna Mihalca mi-a spus că sunt colegi care merg acasă şi plâng că ei nu ştiu ceea ce ştiu eu. Am înţeles că trebuie să răspund numai când sunt întrebată. Repetam, deci, greşeala de la grădiniţă. Poate eram prea iute în comparaţie ce cei mai mulţi colegi.
Nu ştiu cum sunt alţii, dar… Nu, nu scriu ca Ion Creangă! Eu am fost „model” în prima zi de şcoală. Despre doamna învăţătoare Maria Mihalca nu se pot să scriu în câteva cuvinte. Voi scrie separat. Nu peste mult timp.
În anul 1956, s-au modificat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Semăna cu uniforma elevelor din Uniunea Sovietică. Dar volănaşele erau mai discrete. Pentru sărbătoare, se preconizau şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.
Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.
În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală.
Printre primele lecţii după abecedar, am aflat despre silabe. A fost o lecţie interesantă. Doamna Maria Mihaca, învăţătoarea mea, ne-a explicat ce e o silabă şi, până la sfârşitul orei, am făcut exerciţii de despărţire a cuvintelor în silabe.
Locul meu era în banca a treia de pe rândul de lângă uşă. Colega mea de bancă era Călina, o fată de pe o stradă vecină. Era liniştită şi timidă.
Printre exerciţii, cuvântul pepene.
- Care e prima silabă? Vasilică, spune tu!
- Pe.
- Bine. A doua silabă. Nuţu, spune tu!
- Pe.
- Bine. Care e a treia silabă? Călina, vrei să ne spui tu?
- Pe.
Nu mai ştiu ce au făcut alţii, dar eu am izbucnit în hohote. Doamna învăţătoare mi-a făcut un semn şi a numit alt elev să răspundă.
Am mai primit câteva atenţionări din priviri. Nu cred că aveam destulă răbdare. Voiam să învăţăm mai multe, mai repede!
Am început să scriem. Mai întâi liniuţe, bastonaşe, grupuri de cârlige… Eu nu tăceam.
- E litera u.
- Linişte!
După câteva zile…
- E litera n…
- În recreaţie vreau să stăm de vorbă! mă anunţă doamna învăţătoare.
În timpul recreaţiei, doamna Mihalca mi-a spus că sunt colegi care merg acasă şi plâng că ei nu ştiu ceea ce ştiu eu. Am înţeles că trebuie să răspund numai când sunt întrebată. Repetam, deci, greşeala de la grădiniţă. Poate eram prea iute în comparaţie ce cei mai mulţi colegi.
Nu ştiu cum sunt alţii, dar… Nu, nu scriu ca Ion Creangă! Eu am fost „model” în prima zi de şcoală. Despre doamna învăţătoare Maria Mihalca nu se pot să scriu în câteva cuvinte. Voi scrie separat. Nu peste mult timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu