miercuri, 17 noiembrie 2010

Vânt de libertate

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru bunici şi însoţitori.

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi curte locuia şi Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verişoara mea, era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu. Bunica venea mai rar cu noi.




Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi ne-au instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam noi. De la difuzorul care transmitea programul Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.

Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare?! Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.

Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt: „Mario, mi-am legat viaţa mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reţinut?”. Prind curaj şi cânt:

„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”

Cânt din ce în ce mai tare. Şi apoi, ceva despre mateloţii care spălau puntea vasului. Dar au trecut mulţi ani şi am uitat.

A doua zi, au venit mama şi Nina. În timp ce aşteptam să ne servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea?

- E prea mica, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi mare, ştiu ce voi fi!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm! Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

***

După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu, mare amator de peşte, intră în vorbă:

- Aţi prins ceva?

- Destul.

- Nu vindeţi?

- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să cântăresc…

- Unde staţi?

- Pe strada Smârdan, la numărul 7.

Îi fac semn soţului meu. Se apropie.

- Acolo au stat bunicii mei.

- Mergem cu dumneavoastră.

În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de gard. Văd casa în care au locuit bunicii mei. Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce au murit părinţii ei. Închiriază camere turiştilor care vin pe litoral.

Soţia pescarului mă vede. Simt că trebuie să-i explic.

- În casa aceea au locuit bunicii mei. Până în 1959, când s-au mutat la Eforie Sud.

- Nu i-am cunoscut. Noi locuim aici numai de zece ani.

Mai întârziem la familia pescarului pană când îi povestesc cum am fost eu la operetă. Promit că trec pe la Teatrul Liric . Să văd măcar clădirea. Pe artişti îi revăd cu ochii minţii. „În zori, lumea vom străbate…”

Niciun comentariu: