sâmbătă, 25 februarie 2012

La braţ cu Iza

Ninge cu fulgi mari. În casă, la căldură, citesc o carte cu poezii. Tresar când aud la radio:

„Câte flori pe Iza-n sus
Toate cu mândra le-am pus…”

Las cartea şi închid ochii. Iza este râul care curge în spatele casei bunicilor mei din Săcel. Îmi place cum sună „Iza”. E un nume de fată. Poate că bătrânii ştiau o legendă, dar nu-mi amintesc să mi-o fi spus cineva. De la şcoală, dar şi din excursiile pe care le-am făcut, ştiu multe despre râul Iza.

Acum, cu ochii închişi, parcă citesc dintr-o carte:

„Iza izvorăşte din Muntele Bătrâna şi adună apele de pe versanţii abrupţi. Apoi, apa sapă o peşteră pe sub muntele Măgura. Iese din nou la suprafaţă printr-un al doilea izbuc, numit Izvorul Albastru al Izei.”

Plouă pe Şetref –
apa Izei reflectă
albastrul cerului

Am fost acolo cu mulţi ani în urmă. Am cules flori şi frăguţe din tăietură. În Preluca Izei era soare. Se auzea cântecul păsărilor.

Cucul într-un fag –
numeroase cascade
prin defileu

Gândul mă poartă în jos, pe Iza. Ajung la moară. De acolo, sunt câţiva metri până la casa bunicilor mei.

Bunica toarce –
casa din bârne groase
e lângă un nuc

Mătuşa e plecată la Măgurice. Acolo are o holdă şi, după ce termină de săpat, vrea să adune cimbrişor de câmp. Iarna e lungă şi e bine să aibă din ce să facă un ceai, în caz de răceală. Sapă şi cântă. O îngână păsările.

Zeci de pâraie se varsă în Iza, care străbate comuna Săcel de la est la vest.

Pe malurile Izei, cânepa e în topile. Ţăranii au dus fânul şi au făcut clăile în apropierea caselor. Iarna e lungă, iar ei vor avea suficientă hrană pentru animale. Numai câteva zile au rămas până la Adormirea Maicii Domnului. Codrul deja dă înapoi.

Aud din nou cântecul de la radio:

„Câte le-am pus până-n zori,
Toate-s mândre şi-s cu flori.

Câte le-am pus până-n prânz,
Toate-s mândre şi s-au prins.

Câte le-am pus până-n cină,
S-o uscat la rădăcină…”

În semn de respect pentru acest „imn al maramureşenilor”, aşez cartea de poezii pe masă. Deschid albumul cu fotografii. Din album, îmi zâmbesc bunicii, părinţii…

miercuri, 15 februarie 2012

Cum am învăţat un pui să meargă pe punte

Într-o zi, tata a adus o cutie de carton. Cutia avea câteva găuri.

- Ce-i în cutie? De ce e găurită?
- Ascultaţi! Ce credeţi că e în cutie?

Am tăcut. Se auzea ceva, dar nu eram sigure… Tata a mişcat puţin cutia.

- Aud ceva… Sunt păsărele?
- Da şi nu.

Tata prelungea intenţionat momentul în care să deschidă cutia. Tăceam şi ascultam. Erau păsărele.

- Ne arăţi ce e acolo?

Tata ridică încet capacul. În cutie erau pui de găină. Mici, gălbiori, numai puf.

- Ce frumoşi sunt! Mama lor unde este?
- Cloşca este o maşină.
- Nu se poate! Glumeşti.
- Nu glumesc. Sunt pui scoşi de un incubator. Într-o zi vom merge să vedeţi clocitoarea. Dar acum trebuie să avem grijă de pui, că nu se descurcă singuri.
- Noi vom fi cloşca, spune Nina.
- Eu aduc făina de mălai.
- În ce să le punem apă?
- Sunt mici. Apă le punem într-o farfurioară, făină în altă farfurioară şi totul va sta în lădiţa de pe coridor. Cine aduce lădiţa?

Alerg după lădiţă. Mă gândesc că puii care au cloşcă nu trebuie înveliţi. Nu le va frig noaptea? Cum o să-i chemăm?

Tata ne învaţă:

- Aţi văzut cum face cloşca atunci când vrea să cheme puii. Bate cu ciocul în ceva. Să batem cu un deget în cutie. Cam aşa, nu prea tare. Când puii dorm, cloşca le cântă.
- Cum le cântă? sare Nina.
- Ascultaţi!

Şi tata spune un fel de frrr. Puii se adună într-un colţ al lădiţei. Tata ia o bucată de pânză şi le face un „cort” în care vor dormi, sprijinind o parte a cârpei de colţul lăzii şi aşezând cealaltă parte pe fundul lăzii.

- Puii au numai o zi. Încă nu mănâncă. De mâine, ne vom ocupa de ei. Le vom da ou fiert, făină de mălai şi apă. Acum, lăsaţi-i să doarmă!

Am plecat în linişte. Eram bucuroase că avem o activitate nouă.

Puii creşteau frumos. Le apăruseră primele pene. Tata ne-a spus că puii cu codiţe sunt puicuţe, iar cei fără codiţe sunt cocoşei. Mergeam în grădină şi le aduceam iarbă. Tata o tăia să o poată mânca puii. Ziua îi lăsam în curte să scurme, să alerge, să ciugulească nisip. Sarcina noastră era să nu-i lăsăm să se împrăştie prea mult şi să îi păzim de vreo pisică flămândă.

Într-o zi, eram pe treptele din faţa bucătăriei. Mama lăsase un lighean cu apă şi vorbea cu cineva lângă gard. Puii erau în apropiere. Am luat o scândurică şi am aşezat pe ea un pui.

- Hai, curaj! Treci peste apă! Să spunem că eşti pe o punte…

Puiul nu se mişca. Eu îi încurajam. Îl dirijam cu mâna. Îl luam, îl puneam puţin mai în faţă… Dar puiul se oprea. Am insistat. Puiul a căzut în apă. L-am scos viu din lighean, dar mi-era teamă… Aşa m-a găsit mama.

- Ce-ai făcut, Mioara?
- Puiul a căzut în apă. Ce să fac acuma?
- Să-l punem la uscat. Uite, aici, în blăniţa asta de miel.
- Nu se îmbolnăveşte? L-am scos la timp…

Când a venit acasă, tata a găsit puiul înfăşurat în blăniţă. Bănuia că eu am făcut o experienţă. Ştia că fac tot felul de încercări.

- Ce-ai vrut să faci? Ai vrut să-l înveţi să înoate?
- Nu, am vrut să-l învăţ să meargă pe punte. Dar e prea mic. Nu mai încerc…

O vreme, am fost cuminte. Dar nu prea mult timp.

Cu Lady la doctor

Lady s-a obişnuit repede cu noua ei casă. Irina i-a trimis bunicii, pe internet, un document: „ABC canin”. Acolo erau sfaturi în legătură cu îngrijirea căţeilor de rasa ciobănesc german.

Bunica a printat documentul şi i l-a dat bunicului:

- Studiază-l! Ai mai mult timp liber decât mine. Ocupă-te de Lady!
- Ştii că trebuie să o duc la medicul veterinar.
- Nu te descurci?
- Nu pot să conduc cu Lady în maşină. Nu e cuminte. Ai văzut ce păţeşti tu cu ea?
- Atunci, cum facem?
- Trebuie să o duci în braţe.
- Până e mică, o duc, dar creşte văzând cu ochii.
- Încercăm mâine dimineaţă! spuse bunicul şi plecă.

A doua zi, după ce toţi din gospodărie luaseră micul dejun, bunica se îmbrăcă, urcă în maşină şi bunicul i-o dădu pe Lady înfăşurată în prosopul cu care o adusese Irina. Căţeluşa a stat cuminte până când bunicul a pornit motorul. Atunci, Lady a început să tremure şi să schelălăie. Bunica o încuraja şi o liniştea:

- Lady, tu eşti o fetiţă cuminte. Stai liniştită, că doctorul ne aşteaptă! Nu îţi face nimic rău…

Au ajuns în faţa cabinetului. Bunicul a luat-o pe Lady până când a coborât bunica. Apoi, bunica a dus-o în braţe până în cabinet. Ningea şi căţeluşa s-ar fi murdărit.

Atât asistenta, cât şi medicul au vorbit foarte frumos. Au tot mângâiat-o pe Lady. Au cântărit-o. Avea peste cinci kilograme. I-au făcut un vaccin, i-au dat o pastilă pe care Lady a mâncat-o fără să facă mofturi şi au stabilit să revină după o săptămână.

A doua vizită nu a fost altfel decât prima. Singura deosebire era aceea că Lady a plecat cu un carnet, un fel de buletin, în care erau trecute datele ei şi ce tratamente i-au fost făcute. Următoarea vizită era programată după două săptămâni.

În ziua în care trebuia să meargă la doctor, Lady a refuzat să se apropie de maşină. Era prea mare ca bunica să o poată duce în braţe. I-au pus lesa. S-a smucit şi a alergat prin curte încercând să scape de lesă. Era zăpadă curată şi bunicii râdeau. Pisicile priveau curioase.

Când a obosit, căţeluşa s-a oprit în faţa uşii. De acolo a luat-o bunicul şi a urcat-o în maşină. Bunica a urcat pe bancheta din spate, lângă Lady. La început, bunica nu a mângâiat-o, i-a vorbit. E drept că nu prea era linişte în maşină. Bunicul a încercat să nu ia în seamă ce se întâmplă în spate.

La cabinet, Lady a întrat pe picioarele ei. Greu. Aluneca pe treptele care aveau puţină zăpadă. Asistenta a mângâiat-o, a vorbit blând cu ea şi a cântărit-o. Căţeluşa avea mai mult de nouă kilograme. I-a făcut vaccinul, i-a dat pastila şi a notat în carnet. Lady avea zece săptămâni. Doctorul lipsea. Aşa că, pentru calciu, a rămas să vorbească la telefon a doua zi.

Bunicul a dus-o pe căţeluşă până la maşină şi a urcat-o în spate, cu toată împotrivirea ei. Când a pornit maşina, Lady a început să schiaune. S-a apropiat de bunică şi nu s-a liniştit decât atunci când bunicul a coborât la piaţă. Atunci, Lady şi-a aşezat capul pe braţul bunicii şi a tăcut. Privea în ochii bunicii.

- Lady, tu eşti cuminte, eşti mare, nu te mai pot ţine în braţe. Aşa-i că înţelegi? Stai cuminte că imediat vine bunicul cu laptele şi mergem acasă.

În acest timp, bunica o mângâia pe Lady pe cap.

Ce bucuroasă a fost Lady când a coborât din maşină! A scăpat de lesă şi a alergat după pisoiul bicolor. L-a prins de ceafă şi nu i-a dat drumul până când nu l-a scos bunica din gura căţeluşei. Pisoiul s-a căţărat pe un stâlp, iar Lady s-a repezit la motan. Nu i-a ţinut. Motanul s-a răstit, i-a dat o labă. Lady a insistat şi s-a ales cu încă o lovitură. A trebuit să renunţe. A intrat în bucătărie şi a dat de vasul cu lapte. A lipăit jumătate, stropind în jur. Apoi, s-a liniştit şi s-a culcat pe salteluţa ei.

În somn, din când în când, scâncea. Deschidea uneori ochii, privea în jur şi adormea din nou cu căţeluşul de pluş lângă ea.

miercuri, 1 februarie 2012

Lady şi Lady

Dimineaţă senină de ianuarie. Sună telefonul.

- Sunteţi acasă?
- Da. Nu plecăm nicăieri.
- Bine. Sosesc musafirii.
- Ce musafiri?
- Mergeţi la poartă!

În faţa porţii, Irina aştepta cu un ghemotoc cu blană înfăşurat într-un prosop. Bunicul le iese în întâmpinare:

- Bine aţi venit!
- Sărut-mâna! Îţi place?

Irina dă prosopul deoparte şi doi ochişori negri se ivesc.

- E aşa cum voiai. Sau mă înşel?

Bunicul, emoţionat, întinde mâinile să ia în braţe puiul de lup. Nu îndrăzneşte să o certe pe nepoată. Chiar un astfel de căţel şi-a dorit.

- Vezi că e fetiţă! Are cinci săptămâni.

Vorbind tare, cei doi intră în bucătăria de vară, unde îi aştepta bunica.

- Sărut-mâna, bunico! Îţi place căţeluşa?
- Bine că e lup! Ştii că nu îmi plac câinii mici. Dacă tot e să ai un câine, măcar să fie unul prietenos cu copiii, să-l poţi învăţa să fie civilizat.
- Cum îi puneţi numele?

Bunicul o priveşte pe bunica. Ea nu stă pe gânduri: Lady.

- Tot Lady? Alt nume nu ştii?
- Ba da, dar acesta se potriveşte. E scurt, sonor… În plus, va fi o doamnă. Ai văzut ce frumos pronunţă Alex acest nume?
- Bine, spuneţi-i cum vreţi! E a voastră.
- Cât costă?
- Nu mă întreba! Am adus fotografii cu părinţii ei. Mama ei are mai mult galben. Lady seamănă cu tatăl ei.

Bunicii privesc fotografiile, bunicul o ţine pe Lady în braţe, bunica găseşte un vas în care să-i pună căţeluşei nişte lapte… Sosesc nepoţii din curte şi în câteva clipe, nu se mai înţelegea cine şi ce spunea.

- E mică. Are numai cinci săptămâni. Să o ţineţi la căldură! Omul de la care am luat-o avea o cameră mare în care ţinea câinii.

Discuţii, unde să fie cazată căţeluşa, ce trebuie să mănânce, ce vaccinuri trebuie făcute, când, calciul, regimul…

Urmează povestirile. În urmă cu un sfert de secol, bunicii au mai avut o Lady, tot ciobănesc german, de aceeaşi culoare. A făcut mulţi căţei, care făceau gălăgie la ora mesei. Oamenii care treceau pe stradă priveau cu mirare şi curiozitate ce se întâmpla în curtea bunicilor. Pentru a-i putea hrăni pe toţi căţeii, se abonaseră la lapte, 4 kg pe zi. Copiii nu prea mâncau lapte, dar ajutau la hrănirea căţeluşilor cu biberonul. Lady era încântată de ceea ce vedea. Era foarte ataşată de copii.

- Mai ţii minte când mă jucam cu tata mare? Am ţipat, că mă strângea prea tare şi Lady a sărit de lângă magazie şi l-a prins pe tata mare de mână? I-a găurit mâneca şi l-a zgâriat pe antebraţ. Nu i-a dat drumul decât atunci când am rugat-o eu să-l lase.
- Mai ştii cum alerga după mingile copiilor din curtea şcolii?
- Îţi aminteşti de Spic, puiul lui Lady, cel care avea mai mult galben? Cum trăgea sania… O dată, când era legat la sanie, a văzut o pisică şi s-a luat după ea, uitând că e "în misiune". Noroc că ne-a răsturnat într-o movilă de zăpadă şi nu ne-am lovit.

În acest timp, căţeluşa a băut puţin lapte şi s-a culcat pe haina pusă la dispoziţie de bunica: "Până îţi fac o salteluţă…"

Spre seară, nepoţii au plecat şi Lady a rămas singură. Nu fusese niciodată atât de singură. Se împrietenise cu pisoii bunicii. Cu Gigi se înţelegea cel mai bine. Şi Gigi era cuminte, tolerant. Au rămas amândoi în bucătărie: Lady pe hăinuţă, iar Gigi pe scăunelul de sub soba de teracotă. Lady nu se putea urca lângă Gigi, dar nu era singură. Pentru a o păcăli pe Lady, bunicul a lăsat pornit aparatul de radio.

A doua zi a trecut fără incidente. Lady a primit o casă nouă: o cutie spaţioasă. Proba i-a făcut-o Gigi. Au încăput amândoi în cutie şi, când nu se jucau, dormeau amândoi în bucătărie. Ceilalţi pisoi intrau, verificau vasele cu mâncare şi ieşeau. Uşa bucătăriei dădea în curte. Din două salturi, pisica şi ceilalţi motani erau în siguranţă. În caz de pericol, pisica se urca în cel mai apropiat pom, motanul se răstea la căţeluşă, îi mai dădea câte o palmă cu laba, iar cel mai mic pisoi a acceptat să se joace cu Lady.

Bunica avea acum mai mult de lucru. Oricum, se trezea de dimineaţă, le dădea mâncare pisoilor, prepeliţelor japoneze, soacrei sale, care nu cobora decât foarte rar din casă, şi le dădea apă găinilor. În timp ce trebăluia prin bucătărie, fierbea cafeaua pe care prefera să o bea fierbinte.

Într-o zi, a aprins aragazul, a pus ibricul cu cafea şi a ieşit. Lady, curioasă, după ea. Au dat mâncare prepeliţelor. Apa din vasul găinilor era îngheţată. Bunica a intrat în bucătărie, a luat ibricul şi a pus o oală cu apă în locul lui. A dus ceaiul soacrei. Între timp, apa s-a încălzit.

Lady şi pisoii erau ocupaţi. Bunica a luat oala cu apă caldă şi a pornit spre curtea găinilor. Când a deschis poarta, Lady zbughit-o înăuntru. Exista pericolul să verse apa caldă pe căţeluşă. Bunica a trimis găinile însetate şi a turnat apa în vasul cu gheaţă. În acest timp, Lady a fugărit găinile. Acum, bunica avea două probleme: opărirea găinilor sau lupta dintre cocoş şi căţeluşă. Mişcări dezordonate în toate direcţiile. Cel mai uşor a fost rezolvată problema apei. Greu a fost să o scoată pe Lady din curte! Cu oala în mâna dreaptă, cu stânga dirijând circulaţia, bunica a reuşit sa o dea afară pe Lady. Dar jacheta tricotată cu care era îmbrăcată bunica s-a agăţat într-un cui din gard. Bunica s-a dezechilibrat, Lady a intrat din nou în curtea găinilor, a sărit şi cocoşul. Bunicii nu-i mai rămăsese decât vocea. A strigat la cocoş şi-a desprins din gard jacheta şi a început să alerge după Lady.

Toată această agitaţie nu a durat mai mult de două minute, dar pentru bunică, timpul s-a scurs altfel. Scăpând cu bine, mergea spre bucătărie vorbind cu Lady:

- Ce fetiţă neastâmpărată eşti! Dacă ne filma cineva acum, câştiga un premiu la "Bitte lächen!". Sper că vei fi mai cuminte şi nu vei mai intra unde nu-i de tine!

De atunci, Lady nu a mai intrat la găini, dar le priveşte prin gard. Când nu se împiedică de ea, bunica ştie unde să o caute.