joi, 30 august 2012

Trecând prin Săcel



Ultima noastră vizită în Maramureş a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.

Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.

Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină numai de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel drum.

După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:

- Uite, în stânga e şcoala în care m-am născut! Doar din maşină am mai văzut-o de când am plecat din Săcel. Au trecut câţiva ani de atunci…

Am mai mers puţin pe drumul necirculat la acea oră. Pe marginea drumului se puteau vedea case vechi, din bârne, acoperite cu şindrilă, case tradiţionale, cu două camere şi tindă, cu târnaţ şi gospodărie simplă, având un grajd în care de obicei se afla câte o vacă. Mai rar câte o gospodărie care ţinea cai pentru a-i folosi la muncă şi drumurile pe care le făceau la oraş.

În ultima vreme, ici, colo se afla câte o casă mai mare, chiar cu un etaj. Erau case construite de cei care au lucrat în alte ţări. În curţi sau în marginea drumului, erau maşini cu numere de Italia.

- Uite, la dreapta, imediat după curbă, o să vezi casa mătuşii Ileana! Cea care e mai departe de drum, pe pantă… Să-ţi povestesc cum a decurs prima vizită pe care am făcut-o acolo! Eram în clasa a şaptea. Mătuşa Ileana ne-a reproşat că niciodată n-am fost să-i vedem gospodăria: „Veniţi de două, chiar de trei ori pe an în Săcel şi de fiecare dată plecaţi repede acasă. Nicoară vă duce cu sania sau cu căruţa la gară, dar niciodată nu v-a adus la noi. Acum, că aţi venit de dimineaţă şi aţi spus că mergeţi cu trenul de seară, puteţi să veniţi cu mine. Vă dau să gustaţi ceva ce n-aţi mai mâncat…” Am plecat de la bunici cu mătuşa Ileana. Fiind sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, la porţi şi pe drum erau foarte mulţi oameni. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine tradiţionale. Femeile în vârstă purtau şorţ negru şi pânzătură cu dungi negre şi roşii. Era un roşu sobru, nu vioi ca al celor de pe Vişeu, unde ultima modă era roşu aprins, ca jarul. Tinerele purtau fustă foarte largă, din caşmir, în trei laţi, cu flori multicolore. Cămăşile tuturor erau sobre, cusăturile de pe cămăşi erau în special în modele geometrice. Numai bătrânii mai erau încălţaţi cu opinci.
- Voi nu aveaţi haine populare. Vă deosebeaţi de localnici.
- Da, toată lumea ne remarca. Unii intrau în vorbă cu mătuşa şi ea le spunea cu mândrie: „sunt copiii lui Dumitru”. Toată lumea ştia cine e Dumitru Grad. Fusese directorul şcolii. De aceea m-am născut în şcoală.

Am întors capul privind spre casa aflată pe pantă şi am continuat să povestesc.

- Drumul a durat o jumătate de oră. Săcelul, situat în lungul Izei, se întinde pe câţiva kilometri. Gospodăria mătuşii era diferită de cea a bunicilor. Avea grajdul lângă drum. Casa era mai sus. De pe târnaţ puteau să vadă tot ce era în curte şi chiar o mare parte din drum. Casa nu era mai mare ca a bunicii. Tot doua camere, de-o parte şi de cealaltă a tindei. Spre stradă era „camera de zi”, în care se desfăşura activitatea obişnuită. În cealaltă cameră intrau mai rar, doar când aveau musafiri sau de sărbători.

- Aşa e la ţară, în tot Ardealul.
- Mătuşa ne-a arătat tot ce a crezut că ne-ar interesa. Ne-a îmbiat cu mai multe, dar noi eram sătui. Mâncaserăm la bunica. Am acceptat nişte corcoduşe. Până la urmă, ne-a propus să gustăm lapte acru de oi. Numai gândul că e lapte acru a fost suficient să mă determine să refuz. Am mulţumit politicos. Doru s-a oferit să guste. A luat o lingură din lapte, a înghiţit cam greu, a mai luat un pic şi s-a oprit. „E bun laptele acru?” întreabă mătuşa. Doru, făcând o pauză, răspunde: „E bun, e bun, da-i acru…”. Noi două am râs. O vreme, l-am tot tachinat pe Doru repetându-i „E bun, e bun, da-i acru…”.

Am făcut o pauză. Maşina depăşea o căruţă cu fân. După o vreme, am continuat:
- Mătuşa ne-a condus înapoi la bunici. Pe drum, am văzut că pe malul celălalt al Izei erau mulţi tineri. Am cerut lămuriri. „Acolo se ţine o şezătoare. Se adună tinerii, lucrează ceva şi apoi joacă. Jocul ţine până târziu.” Am întrebat dacă tăticul ne-ar lăsa să participăm, dar mătuşa ne-a spus că suntem prea mici. Şi, oricum, cu trenul de seară, trebuia să mergem la Vişeu.

- Şi chiar aţi plecat seara?
- Am preferat să merg cu trenul care ajungea după ora zece în Vişeu de Jos. Acolo, de cele mai multe ori găseam un autobuz sau o maşină care să ne ducă în oraş. Dacă nu, mergând pe jos, ajungeam acasă în cel mult o oră. Mergeam povestind, pe şosea, nu ne deranja. Era mai bine decât să dormim înghesuiţi la bunica. Nina se culca pe cuptor, uneori şi Doru. Eu preferam laiţa unde bunica îmi dădea suficiente cergi să nu mi se pară prea tare „patul”, dar laiţa era cam îngustă. Avea vreo 60 de centimetri. Am dormit numai iarna la bunici. Nu mi-a plăcut. In camera „domnească” făceau foc numai când mergeam noi. Şi scotea un fum soba aceea de cărămidă!
- Văd că vorbeşti cu drag despre oameni care nu mai sunt.
- Am amintiri frumoase, de la persoanele pe care la găseam în casa bunicilor, la peisajele pe care le vedeam, la poveştile spuse în lungile seri de iarnă…

Când am ajuns în vârful Pasului Şetref, se însera. Am făcut un scurt popas, doar cât să beam o gură de cafea şi să privim ultima dată Valea Izei, să respirăm aerul curat al Maramureşului şi să le mulţumim în gând celor care nu mai sunt.

marți, 14 august 2012

Sfertul academic



A trecut o vreme bună de când nu s-au văzut. Lucrau la şcoli diferite şi numai la cercul pedagogic se întâlneau.

- Îţi aminteşti, Ioana, cum râdeam de tine când spuneai că dormi un sfert de oră?
- Să înţeleg că acum nu mai râzi?
- Abia acum văd câtă dreptate aveai. Într-un sfert de oră, te poţi odihni suficient pentru a mai putea lucra câteva ore…
- Decalajul este normal. Fiica ta e cu câţiva ani mai mică…
- Despre ce sfert de oră vorbiţi? Lămuriţi-mă, interveni Aurica.
- Spune-i tu, Ioana, că ştii mai bine cum e cu sfertul academic!

Zâmbind, Ioana e de acord să le povestească.

- Când erau fetele noastre mici, aveam ore şi de dimineaţă, dar şi la seral. Chiar şi sâmbăta ajungeam acasă după ora două. Uneori, eram foarte obosită. De aceea, le rugam pe fete să mă lase să dorm puţin. Nu era nevoie să facă linişte deplină, dar le ceream să nu trântească uşile, să nu intre în dormitor şi să mă trezească după un timp, în funcţie de situaţia concretă. Le aşezam ceasul pe masa din camera lor, le spuneam să mă trezească atunci când limba mare ajunge la numărul doisprezece sau, după caz, la trei, la şase... De obicei, fetele respectau condiţiile. Ştiau că trebuie să mă odihnesc, dacă vreau să îmi reuşească ceea ce trebuie să fac.
- Şi dormeai un sfert de oră? întrebă Aurica.
- Ei, un sfert de oră! Dormeam mai mult sau mai puţin… Depinde… Uneori, nu reuşeam să adorm. Mă gândeam la ceea ce urma să fac. Alteori, adormeam. Oricum, eram sigură că fetele mă vor anunţa că timpul planificat s-a scurs. Cele zece-cincisprezece minute erau de aur.
- Acum e rândul meu să constat că acel somn „furat” e foarte bun. Nu mai râd, dar atunci nu înţelegeam cum poţi să dormi un sfert de oră.
- Voi nu aţi auzit cum se odihnea Einstein? Se aşeza în fotoliul care era pe o bucată de tablă, ţinând în mână o cheie. Îl fura somnul, dar se trezea la zgomotul produs de cheia pe care o scăpa atunci când adormea. Odihna era suficientă pentru a se putea ocupa în continuare de problema la care lucra. Nu mă compar cu Einstein, compar doar situaţiile şi condiţiile. Poate e doar o poveste pusă pe seama lui Einstein, dar e interesantă şi are un sâmbure de adevăr ştiinţific.
- Ei, şi voi! Imediat ajungeţi a adevărul ştiinţific, la sfertul academic… Vă credeţi savanţi? Măi, ce idei aveţi!
- Lasă, Aurico, sunt amintiri din tinereţe! Când vom fi pensionare, vei veni şi ne vei spune tu cum e cu sfertul academic şi cu somnul furat! Să mergem, că începe şedinţa!

Tancul

O zi frumoasă de vară. Eram în curte a şcolii, pustie în acel moment. Nu găseam nimic de făcut.

Dinspre Poduri se auzea un huruit de motor. Din locul în care eram, nu vedeam nimic. M-am gândit că, dacă merg pe terasamentul liniei ferate, văd maşina care face acel zgomot neplăcut.

Poarta era închisă, dar gardul din care unii elevi au rupt câteva scânduri nu fusese reparat. Am ieşit şi am privit în lungul liniei. Nu venea nici un tren. M-am urcat pe terasament şi am văzut ceva: un tanc urca panta de lângă Poduri. Am verificat dacă nu vine vreun tren şi am rămas să privesc tancul.

Un timp, tancul a urcat. Apoi, a coborât. A pornit şi, după câteva clipe, a început să urce făcând mult zgomot. N-a ajuns la jumătatea pantei, că s-a oprit. La scurt timp, a început să coboare.

Priveam şi încercam să-mi imaginez ce se întâmplă acolo. Credeam că tancul nu poate să urce, că panta e prea abruptă. „De ce nu urcă pe Poduri prin Ţipţărai? Pe acolo e un drum mai bun.”

Tancul venea la vale cu viteză destul de mare. Mi-era teamă că nu se va putea opri. Din Calea 1 Mai, care mergea paralel cu Vaserul, dacă nu s-ar fi putut opri la timp, tancul s-ar fi rostogolit în râu. În acea zonă, malul era format dintr-o stâncă. Jos, Vaserul era destul de adânc. Băieţii mai mari săreau în apă de pe stâncă. Îi auzisem într-o zi cum se organizau: „Mergem la Stancă?”. L-am întrebat pe unul ce e aia „stancă”. Şi m-a arătat acel loc. Mi-a spus că numai cine ştie să înoate foarte bine poate sări de acolo fiindcă e periculos.

Din când în când verificam dacă nu vine vreun tren. Nu venea. Cu trecerea timpului, emoţiile mele creşteau. „Ce-o fi cu tancul acela? De ce nu l-au reparat?”.

Tancul a oprit la timp. Pe Calea 1 Mai circulau căruţe şi oameni. Foarte rar trecea câte un autocamion. A făcut o pauză mai lungă.

Mi-a venit o idee: să merg la un coleg de clasă care locuia foarte aproape de zona pe care o urmăream de ceva vreme. Am fugit să o anunţ pe mama:

- Mămico, te rog să mă laşi să merg la Nuţu, că trebuie să îi spun ceva!
- E urgent?
- Da. Trebuie să te ajut?!…
- Nu. Du-te, dar fii atenta cum umbli!

Am alergat prin curtea şcolii, am ieşit prin gardul rupt, am urcat pe terasament şi, cu grijă, am mers pe traverse până la podul de lemn care era peste Vaser. Eram foarte grăbită. Ajunsă pe celălalt mai al râului, am luat-o la fugă. Nu erau trecători. Până la drumul cu tancul era aproximativ o sută de metri. Nuţu locuia la penultima casă.

Mama lui Nuţu era fiica preotului care m-a botezat. S-a bucurat că mă vede, dar era nedumerită.

- Sărut mana! Nuţu e acasă?
- Ce a graba asta?

A trebuit să îi spun doamnei de ce am ajuns în fugă la ei.

- Nu e nimic deosebit! Soldaţii de pe Poduri învaţă să conducă. Fac practică pe tanc. Ţi-a fost teamă degeaba!

În timp ce vorbeam, tancul a început să „toarcă” egal şi să urce frumos. L-am urmărit amândouă până când a ajuns sus. Nu s-a mai oprit.

- Bine că s-a terminat! Am avut emoţii. Merg să-i povestesc mamei. Sărut mâna!
  Am plecat liniştită. Nu mai trebuia să alerg. Am coborât până lângă apă. Acolo nu erau case. Vinerea veneau ţărani cu animale de vânzare şi ocupau acel loc. Am aruncat câteva pietre în apă, am urmărit cercurile şi câteva crengi şi frunze aduse de apă.


Podul era ca o casă, avea acoperiş şi avea chiar şi geamuri. Pe mijlocul podului circulau căruţele şi maşinile. Pe margini, pe trotuarele care erau ceva mai înalte, mergeau pietonii. M-am oprit la o „fereastră” şi am privit în lungul râului. Sub pod, apa trecea liniştită. Mai sus, în dreptul stâncii, parcă nu mişca, dar în unele locuri se rostogolea cu furie peste pietre.


Pe linia ferată trecea mocăniţa. Am alergat la capătul podului. Bariera era lăsată. De lângă ea, am privit trenuleţul care era format numai dintr-o locomotivă mică şi trei vagoane cu lemne. Am aşteptat până când cefefistul a ridicat bariera şi am trecut. Am mers pe linie până la spărtura din gard alergând spre casă.

Între timp, tata venise din oraş. I-am povestit ce am făcut şi el m-a ascultat cu răbdare. M-a pus câteva întrebări şi m-a lăudat că am fost prudentă. Apoi, mi-a promis că îmi va povesti şi el o întâmplare din timpul copilăriei sale. 

(Fotografia am adăugat-o în 1 octmbrie 2013, când am găsit-o pe Facebook. Întreg albumul poate fi văzut pe "Vişeu de Sus pentru nostalgici". Nu ştiu cine a făcut fotografia, dar ştiu că albumul a fost postat de Călin Dăbală.)