Mă uit la calendar. E 20 septembrie,
ziua în care s-a născut tata. Ar fi împlinit 99 de ani dacă…
Tocmai a început un nou an şcolar şi mă văd copil clasa a doua. Îmi
amintesc că nu înţelegeam tot ce spunea tata, dar el ştia să mă lămurească printr-o
povestioară, o glumă, un joc.
Într-o zi, tata a spus: „Cadrele didactice se cunosc de la distanţă.
Vorbesc mult, tare şi gesticulează mult”. A observat că-l privesc cu oarecare
nedumerire, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în şoaptă, dacă am văzut cum
îşi spun reţetele de prăjituri doamnele învăţătoare. Nu fusesem atentă, nu mă
interesase. Atunci, tata îmi arătă o reţetă şi, când vorbea de bătutul
albuşurilor, dădea din mâini de parcă avea un tel şi un castron.
- Facem amândoi o tocăniţă de cartofi?
- Facem!
Mama urmărea jocul nostru. Nu era încântată. Tata a văzut-o, dar a
continuat pe acelaşi ton.
- Luăm o cratiţă…
Şi tata se prefăcea că ia o cratiţă din dulap.
- O aşezăm pe sobă… Cu grijă, să nu atingem plita cu mâna.
- Luăm sticla cu ulei, spun eu. Deschid dulapul, iau o sticlă, îi scot
dopul şi torn în cratiţă, apoi o aşez la locul ei, în dulap.
- Trebuie să ne grăbim, spune tata. Cine curăţă ceapa?
- O curăţ eu!
În timp ce spuneam ce fac, cu mâinile deschideam un dulap imaginar,
scoteam dopul sticlei, curăţ o ceapă imaginară, chiar îmi şterg ochii, o tai
aşchiuţe şi o arunc în ulei.
- Nu te grăbi! Trebuie să lucrezi finuţ, să nu sară uleiul încins pe
tine!
- Sunt atentă. Merg după cartofi!
- Ai grijă de ceapă, să nu se ardă!
- Am înţeles. Amestec ceapa!
Continuam jocul, învârteam cu o lingură imaginară într-o cratiţă
imaginară.
Mama se încrunta. Nouă nu ne pasa. Noi eram bucătari. Făceam tocăniţă.
- Ai grijă când pui apa peste ceapă! Să nu sară uleiul! Încă o cană de
apă!
- Sunt atentă! Merg să aduc cartofi din pivniţă.
- Ia din plasa aceea de lângă uşă!
- Ai dreptate, sunt eu de acord.
În timp ce curăţ cartofii, tata îi face un semn mamei. Eu îmi văd serios
de treabă. Spăl cartofii, îi pun în apa care clocoteşte şi, până fierb
cartofii, caut foile de dafin.
- Ne trebuie pătrunjel. Merg eu în grădină să aduc! Trebuie să fie
proaspăt!
- Bine, du-te!
- Am adus. Imediat îi tai.
- Lasă, că-l tai eu, spune tata.
Şi îmi arată cum îl toacă mărunt cu muchia mâinii drepte pe palma stângă.
- Tocăniţa e aproape gata. Of, spun eu, nu am pus sare! Imediat o sărez.
Iau solniţa imaginară de pe masă şi, cu trei degete, presar puţină sare
peste cartofi. Tata mă ajută. El presară pătrunjelul.
- Tocăniţa e gata! Cine vrea să mănânce?
Nina, sora mea mai mică, vine în fugă cerând tocăniţă.
- Nina, ne-am jucat. Nu e nicio tocăniţă!
- Am mimat numai că facem tocăniţă, spune tata.
- Ce-i aia „mimat”? Adică, ne-am prefăcut? Am dat din mâini ca şi cum ar
fi fost adevărat?
- Da, ai înţeles.
După ani şi ani, de câte ori văd persoane care vorbesc mult, tare, care
gesticulează în timp ce vorbesc mă întreb dacă nu cumva sunt cadre didactice.
De cele mai multe ori, chiar sunt. Ori au lucrat în învăţământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu