marți, 19 februarie 2013

Mămăliguţă!

            Andrei şi Cornel erau singuri acasă. Se apropia amiaza şi li se cam făcuse foame. Nu aveau chef să mănânce ciorbă, aşa cum le spusese mama, aşa că, se gândeau să facă ei ceva proaspăt. Şi, fiindcă o urmăreau pe bunica atunci când gătea, se credeau mari bucătari. Ce s-au gândit? Să facă mămăligă şi să o mănânce cu ouă.
            Zis şi făcut! Cornel a luat o oală şi a umplut-o cu apă.
            - Măi, Cornele! Unde mai încape făina?
            - Ai dreptate, Andrei! Mai vărs din ea.
            Au aprins focul la aragaz şi au aşteptat să fiarbă apa. Dar s-au plictisit şi au început să toarne făina de mălai.
            - Măi, ce neatenţi suntem! N-am pus sare!
            - Acum aduc…
            Când li s-a părut că mămăliga e gata, au început să se îmbie unul pe celălalt să guste. Fiecare refuza.
            - Gustă tu, că eşti mai mare!
            - Gustă tu, că a ta a fost ideea!
            Până la urmă, s-au gândit că găinile vecinilor ar putea să facă acest lucru. Au deschis fereastra şi au aruncat o lingură de mămăligă în curte.
În câteva clipe, găinile s-au îngrămădit la mâncare. Copiii erau bucuroşi.
- Vezi că le place?
- Mai dă-le o lingură!
O nouă cantitate de mămăligă fu aruncată pe fereastră. De data aceasta, însoţită de un avertisment sonor:
- Mămăliguuuţăăă!
Găinile, flămânde s-au repezit la mâncare. Copiii erau bucuroşi. Au uitat că le e foame. Strigau şi aruncau mămăligă pe fereastră.
De la o vreme, găinile nu mai alergau la mămăligă. Copiii au considerat că le-au săturat. Atunci, şi-au amintit că voiau să mănânce.
Soneria sună întrerupt. Andrei fugi la uşă. Deschise. Vecinul îl întrebă nervos:
- Ce faci, băiete? Îmi omori găinile!
- Eu le-am dat să mănânce…
- Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!
Vecinul plecă. Copiii s-au gândit că mămăliga lor nu e bună. Şi n-au mâncat. Abia a doua zi au înţeles că mămăliga era prea fierbinte pentru găini. De atunci, când unul voia să râdă de celălalt, striga: „Mămăliguţă!”

joi, 14 februarie 2013

Dulceaţă de ardei



          Într-o seară, Ana avu impresia că aude o voce la poartă. Ezită o clipă. La scurt timp, auzi soneria. Porni spre poartă, ştergându-şi mâinile cu prosopul de vase.

            - Eu sunt, doamnă Ana! Rodica!    V-am adus să gustaţi ceva. N-aţi auzit când v-am strigat…

            - Nu eram sigură. Fierbea ceva pe aragaz, spălam o farfurie…

            - V-am adus să gustaţi dulceaţă de ardei… V-am spus că fac.

            - Mi-ai spus, dar nu pişcă?

            - Puţin, dar se mănâncă lângă carne, cu friptură. Petrică al meu o mănâncă cu peşte.

- Mulţumesc! Ce borcănaş frumos ai! Ca o amforă.

- Îi leg un şnur tricolor şi i-l trimit lui Dragoş, în Spania.

- Dacă e aşa, îţi dau borcănaşul înapoi!

- Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut!

- Sigur, dimineaţă! Acum fug să opresc focul.

- Bună seara! Vorbim mâine!

Ana ajunse în fugă şi opri focul. Avusese noroc. Sosul nu scăzuse prea mult.

- Cu cine ai vorbit la poartă? Ce borcănaş drăguţ!

- Rodica mi-a adus ceva. Gustă, dar cu grijă!

Mihai luă o linguriţă, se uita cu milă la borcănaşul din mâna sa.

- Nu cred că îmi ajunge pe o măsea…

Pentru că soţia lui i-a atras atenţia să fie grijuliu, a luat puţin, numai cât un bob de strugure. A mestecat puţin şi a izbucnit:

- Asta e iute! Ce dulceaţă ai mai văzut tu să pişte aşa?

- E dulceaţă din ardei iuţi! Dacă e aşa de iute, eu nu mai gust.

- Acum, gustă şi tu! Măcar să ştii ce să-i spui mâine vecinei…

Ana îşi luă inima în dinţi şi luă o furculiţă. Atinse cu ea dulceaţa şi o puse pe vârful limbii. Nu-i plăcea să mănânce iute, dar dacă dădea întâmplător de un gogoşar iute, nu-l arunca, mânca măcar jumătate, având grijă să ia mai multă pâine. Pentru că prima încercare nu a fost suficient de concludentă, a mai luat puţină dulceaţă. A doua încercare a reuşit: dulceaţa era şi dulce, şi iute.

În ziua următoare, Ana a avut ocazia să le prezinte copiilor, care au venit de la oraş, dulceaţa. Le-a spus tot ce ştia în legătură cu acel preparat şi i-a îndemnat să guste. Lucian a fost încântat. Imediat a gustat şi Gabriela.

- Ştii că e interesantă dulceaţa asta?

- Hai să facem şi noi!

- Mergi să ceri reţeta?

- Imediat, că tot trebuie să-i duc borcănaşul!

În câteva minute, Ana reveni cu reţeta. Copiii erau hotărâţi să facă şi ei o porţie, măcar să îşi trateze prietenii.

Săptămâna a trecut fără evenimente deosebite, liniştite, ca la ţară. Copiii de la oraş au pus la cale un plan despre care nu au spus nimic.

Sâmbătă, de dimineaţă, suna telefonul şi Ana a alergat să răspundă. Mihai dădea apă căţelului.

- Sărut-mâna! Am sunat să vă anunţăm că venim în vizită.

- Aşa se cade, să nu ne luaţi pe nepregătite.

- Ne vedem pe la amiază!

- Vă aşteptăm!

Înainte de amiază, o maşină a oprit în faţa porţii. Din ea au coborât Lucian, Andrei şi, după ei, mergea repede şi Gabriela cu Ioana în braţe. Fetiţa era supărată că nu i-au cumpărat ce a vrut ea de la magazinul la care au oprit în drum spre bunici. A uitat de supărare imediat ce a văzut-o pe bunica zâmbind.

Ca de obicei, gălăgie, râsete, întrebări la care nu răspunde nimeni, răspunsuri la întrebările mai vechi… Copiii pun stăpânire pe binoclul bunicului şi merg să vadă „obiective” de pe uliţă, iepurii vecinului, omizi, frunze „cororate”…

- Mamă, nu-i aşa că ai o cratiţă în care faci numai dulceaţă?

- Ştii foarte bine că am…

- Am găsit ardei frumoşi, cum îmi plac mie. Vreau să încerc reţeta de la tanti Rodica. Am adus cam tot ce trebuie. Unde e reţeta?

Ana găseşte reţeta, Gabriela pune zahărul în cratiţă, stoarce lămâia, pune oţetul şi e nedumerită:

- Mamă, nu ţi se pare că zahărul nu se udă suficient?

- Merg să o întreb pe Rodica! Până atunci, curăţaţi ardeii!

Ana trece strada şi îi povesteşte vecinei. Se găseşte greşeala: trebuie 0,750 l de oţet, nu  0,750 ml, cum scria pe foaie.

- Şi repet, spune Rodica, să vă feriţi de aburi! Să deschideţi uşa şi geamul!

- Am înţeles! Ne descurcăm!

Ana revine cu reţeta. Apoi, le dă indicaţii Gabrielei şi lui Lucian:

- Mai bine duceţi afară cratiţa atunci când vreţi să puneţi ardeii, să nu vă doară ochii!

- Aşa o să facem!

Când a terminat de adunat frunzele uscate din grădină, Ana a văzut că dulceaţa era deja în borcane. A primit un borcănaş din care să-şi trateze musafirii pretenţioşi.


Lady şi candidatul


          Lady a împlinit un an. Ieşea la plimbare tot de două ori pe zi. Alerga după minge, se întrecea cu toţi căţeii vecinilor, lătra la toate pisicile şi la copiii care ţipau.

În ultima săptămână a lunii noiembrie, pe gardurile şi porţile unor vecini au apărut afişe cu fotografii ale candidaţilor la alegerile parlamentare. Cei mai mulţi proprietari nu le-au permis reprezentanţilor partidelor să lipească postere, dar pe stradă mai erau şi case ai căror proprietari lucrează peste hotare sau gospodării îngrijite de urmaşi care locuiesc la bloc.
La plimbarea de seară, Lady a descoperit un poster pe o poartă care nu se deschidea niciodată. Din poster zâmbea un bărbat proaspăt tuns, aranjat, dar cu faţa ca o lună plină. S-a apropiat şi a început să-l lingă cu sârg. Trecătorii se uitau la căţeluşă şi comentau:
- Pe ăsta să-l votăm!
- Dacă şi căţeluşa l-a ales, înseamnă că merită.
- Îl cunosc pe candidat. A mai fost şi prin guvern, dar poate sunt alţii mai merituoşi.
- Am auzit ca a avut o contribuţie nu tocmai cuminte la referendumul din vară. Numai că, chiar cercetat, până la hotărârea finală, este nevinovat.
- Ăsta şi-a cam adunat avere… Are nişte afaceri în judeţ. Se vede  că o duce bine. S-a cam îngrăşat…
Când s-a plictisit, Lady a luat mingea cu gura şi a dus-o la picioarele lui Andrei. Îi plăcea mai mult să alerge după minge. De aceea era în stradă.
 

vineri, 1 februarie 2013

Şcoala din sat


             - Bunicule, acum eşti liber? Putem povesti?
            - Da, nepoţica mea dragă! Despre ce vrei să vorbim?
            - Mi-ai promis că îmi povesteşti cum a fost primul tău an de şcoală.
            - Ai dreptate. Să mergem în grădină, să ne aşezăm pe băncuţă şi să vorbim!
            Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi merseră în grădină. Înflorise liliacul şi se auzea zumzetul albinelor. Din când în când, treceau bâzâind câte un bondar dungat având picioruşele pline cu polen şi câte un fluture galben.
            - Îţi aminteşti că nu am mers la şcoală la şapte ani…
            - Sigur, bunicule, ai fost în spital. Spune mai departe.
            - În prima zi de şcoală, am mers singur, pentru că toţi cei mai mari aveau de lucru. Am intrat în clasă, după ce am ciocănit în uşă. Am salutat creştineşte cum ştiam de acasă şi am sărutat mâna protopopului Tarţea Ion, care era învăţător.
            - Ce este protopopul?
            - Un preot cu funcţie mai mare. În sat nu era în acel moment un învăţător cum sunt acum, aşa că, protopopul avea şi rolul de învăţător.
            - Am înţeles.
            - Am răspuns la câteva întrebări şi am fost trimis să iau loc pe un scaun de bancă ce nu avea pupitru în faţă.
- Cum, aveai scaun de bancă, dar nu aveai unde să scrii şi unde să-ţi pui ghiozdanul?
- Cam aşa. Am fost neplăcut impresionat de acest loc. Aveam în trăistuţă o tăbliţă cu condei de piatră şi cârpă de şters, aveam un abecedar mai vechi (moştenire de la fraţii mai mari), prune şi pere uscate, sâmburi de harbuz şi pâine de mălai.
- Cum, nu aveai caiete?
- Nu, atunci copiii din clasa întâi aveau o tăbliţă pe care zgâriau cu un obiect din piatră. Ai şi tu un joc asemănător, dar din material plastic, pe care scrii cu un creion special şi poţi să ştergi trecând cu o ramă mobilă…
- Da, aşa e. Am înţeles asta. Am înţeles că aveai un abecedar vechi, dar de ce ai mers la şcoală cu prune uscate şi sâmburi… Ce fel de sâmburi, că n-am înţeles?
- De harbuz, adică de dovleac. Aşa se spune în Maramureş.
- Bine, dar de ce pâine de mălai?
- Pentru ca părinţii mei cultivau porumb şi făceau mămăligă şi pâine din porumb. Era foarte bună. Era un fel de prăjitură. Facem o dată, să te convingi. Se face cu iaurt, nu cu drojdie…
- Fii atent, ai promis!
- Da, am promis!
- Spune mai departe! Ce ai mai făcut?
- În dimineaţa următoare m-am dus la şcoală mai devreme. Am ocupat un loc convenabil, am scos pe bancă abecedarul şi tăbliţa, iar când au venit alţii să-şi ocupe locul, n-am mai cedat.
- Măcar aveai o bancă bună…
- Când a venit protopopul, s-a uitat la tăbliţa pe care aveam scrise nişte socoteli, calcule. Probabil nu erau corecte. M-a întrebat dacă am scris eu sau altcineva. I-am răspuns că eu le-am făcut. Atunci, el a deschis abecedarul şi mi-a spus să citesc la „oi”. Am citit. A deschis cartea către sfârşit. Am citit şi acolo. Atunci preotul a luat de pe alt rând de bănci un manual de clasa a III-a. Am citit şi acolo...
- Ştiai să citeşti? Erai în a doua zi la şcoală.
- Am avut fraţi mai mari. Într-o zi am întrebat ce e un semn, a doua zi l-am întrebat pe altul ce e alt semn… Am învăţat să citesc mai mult pentru că nu aveam voie să merg pe piciorul operat. Şi îmi plăcea. Când nu mă descurcam singur, găseam urgent pe cineva să mă ajute. Toţi cei mai mari ca mine citeau atât cu litere de care ştii tu…
- Ştiu câteva litere: I, O, M, N şi A… şi R.
- Mai e un an până mergi la şcoală. Eu învăţasem şi literele chirilice.
- Cum sunt literele alea?
- Seamănă cu cele de pe conservele greceşti.
- Sunt mai urâte! Spune mai departe!
- Protopopul m-a trimis pe alt rând de bănci. Asta însemna că m-a trecut în clasa a doua, fără să o fi făcut pe prima.
- Ce frumos!
- Frumos. Am ajuns coleg cu cei de vârsta mea.
- Era frumos la şcoala ta?
- Mie mi-a plăcut să învăţ. Nu după mult timp, protopopul a fost ales senator. A plecat la Parlament, iar în clasă a rămas cu noi diacul Alexa.
- Ce e diacul?
- Unul dintre cei care îl ajută pe preot.
- Am înţeles. Mai departe!
- Eram puţini elevi în sat şi toţi învăţam în aceeaşi sală. Acest mod de lucru se numeşte simultan. De exemplu: învăţătorul citeşte cu clasa întâi, dar elevii din clasa a doua fac calcule, cei din clasa a treia citesc despre plante, iar clasa a patra citeşte un text despre strămoşii noştri. Apoi, clasa întâi scrie, clasa a doua citeşte, clasa a patra desenează…
- E interesant.
- În anii următori au venit nişte învăţători tineri despre care am aflat mai târziu că erau elevi de la şcoala normală.
- Ce e şcoala normală?
- Şcoala pentru învăţători. Aceştia erau trimişi la noi înainte de terminarea şcolii pentru că nu erau destui învăţători la sate. Aşa era atunci.
- Erau puţini copii, puţini învăţători…
- Da. Totuşi, cine voia să înveţe putea învăţa. Să terminăm etapa! În ultimul am pe care l-am făcut la şcoala din sat,  ne-a lua în primire preotul Arcaş Ioan. Eram doar doi elevi în clasa a IV-a. Aveam un avantaj faţă de colegi: aveam dreptul să citim cărţi din biblioteca şcolii. Ni s-a spus că noi vom merge la şcoală „mai departe”.
- Adică cum „mai departe”?
- Adică să mergem în clasa următoare. Atunci copiii rămâneau cu patru clase. Asta a fost de mult… Mămica ta a trebuit să înveţe cel puţin 11 clase.
- Sigur, dar eu ştiu că e ingineră. Câte clase a învăţat?
- Putem spune că a făcut şaisprezece clase.
- Mult. Şi eu voi merge la şcoală! Vreau să mă fac învăţătoare sau profesoară.
- Aşa să faci! Să înveţi bine şi să ajungi ceea ce vrei tu!
- Îţi mulţumesc, bunicule, că îmi povesteşti!
- Îmi place că mă asculţi! Eşti o fetiţă cuminte!
Soarele trecuse de vârful plopului din apropiere. Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi se îndreptară spre casă, nu înainte ca bunicul să promită încă o povestire.