Prima zi de noiembrie

              După ce am trecut prin cimitirul satului Dâncu-Mic, le-am făcut o scurtă vizită rudelor care mai trăiesc în vechea casă a bunicilor. Roboteau în gospodărie. Atunci când ai vaci, cal, porci, găini, bibilici şi o grămadă de câini şi pisici, nu prea mai poţi să stai în faţa televizorului.

            Până când Andrei a făcut obişnuita trecere în revistă a gospodăriei, eu am făcut câteva fotografii pe Moia. Am multe, frumoase din fiecare anotimp, dar cele mai colorate fotografii sunt cele din toamnă.

            Am stat mai puţin ca de obicei. Acasă, ne aştepta soacra. În ultima vreme, nu se descurcă singură. Aşa că, în scurt timp eram în maşină şi goneam spre Cugir. Totuşi, la intersecţia cu drumul spre Mărtineşti, centrul comunei, am oprit să luăm o femeia care voia să meargă la Orăştie. Ne-am bucurat că am fost utili.

            În Orăştie, în staţia de autobuz de lângă piaţă, o tânără făcea semn că merge în direcţia în care mergeam şi noi. Andrei a oprit şi a invitat-o în maşină.

            - Am oprit să iau o fată…

            - Şi aţi luat trei, spuse femeia care ţinea în braţe o fetiţă de vreo doi ani.

            - Unde vreţi să mergeţi? întreabă Andrei.

            - La Vlaicu.

            - Foarte bine.

            Andrei a vrut să spună ceva, dar fiind ocupat cu manevrele ce trebuiau făcute pentru o depăşire, a tăcut.

            - Sunteţi din Maramureş? întreabă femeia care avea chef de vorbă.

            - Eu da, răspund.

            - Cum v-aţi gândit? se miră Andrei. Maşina are număr de Alba.

            - Aveţi pălărie ca moroşenii.

            - Nu neapărat. Vedeţi că e neagră. Îmi amintesc că în Maramureş se poartă pălării verzi, ca frunza.

            - De unde sunteţi din Maramureş? insistă femeia. Noi suntem din Ieud.

- Am stat mai mult în Vişeu. Îmi amintesc ceva din 1964…

- Eu nici nu eram atunci…

- Ne duceau toamna să adunăm recoltele colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Aşteptam să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.

Am făcut o pauză. Prin minte îmi treceau imagini cu colegii care jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră. Eu am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”. Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Oricum, eram şefa clasei…

- Aşa era, interveni Andrei. Elevii de la liceu făceau muncă voluntară. Recolta era slabă, vremea proastă şi copiii mergeau să ajute.

- În final, a fost frumos, cu excepţia faptului că ne-a cam plouat, că ne-am murdărit adunând cartofii. Am găsit mult porumb necopt. L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert.

Am făcut o pauză de câteva minute.

- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.

- Eraţi flămânzi, completează Andrei.

- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc.

Mi-am amintit că tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la femeia din Rozavlea, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Despre acest lucru nu le-am mai povestit în maşină.

- Ce faceţi la Vlaicu?

- Mergem la cimitir.

- Nu aveţi flori, observă Andrei. Vă dau eu. Vă rog să puneţi câteva la monumentul lui Aurel Vlaicu!

- La mormânt?, întreabă cea mai tânără dintre femei.

- Nu, la monument. Ştim că a căzut cu avionul lângă Câmpina. Mormântul cred că e la Băneşti…

- A fost foarte frumos la festivităţi. Nu de mult s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui şi au fost spectacole, cuvântări…

- Ştim. Am văzut la televizor.

- Am căutat pe internet date concrete. O prietenă a vrut să participe la concursul de poezie de la Geoagiu şi o creaţie trebuia să se refere la Aurel Vlaicu. Ea nu ştia mare lucru…

La intersecţia dintre şosea şi drumul spre comuna Aurel Vlaicu, femeile au coborât. Au vrut să plătească, dar Andrei le-a oprit.

- Serviciu contra serviciu! V-am adus până aici şi, în schimb, vă rog sa puneţi şi la monument câteva flori! Aveţi aici destule, spuse Andrei întinzând un buchet de crizanteme de toate culorile.

Femeile au găsit un moment favorabil şi au traversat şoseaua. Noi ne-am continuat drumul. Eu, cu gândul că, în urmă cu câţiva ani, am fost de Ziua aviaţiei la monument, unde am lăsat un mare buchet de gladiole roşii, iar Andrei cu gândul că putem trece şi pe la cimitirul din Cugir, pentru a aprinde o lumânare la căpătâiul rudelor şi prietenilor care se odihnesc acolo.