Unde e logica?

            Într-o dimineaţă frumoasă de toamna, când lumina blândă te îmbia la plimbare, Elena se gândi să ducă la studioul foto ceva de lucru. Făcuse foarte multe fotografii, dar le ţinea în calculator, le posta pe Facebook, le trimitea prietenilor. De data asta, voia să-i dea prietenei sale  fotografiile pe hârtie. Maria nu avea calculator şi nici nu o tenta să cunoască tehnica modernă de comunicare pe internet.

            Deschise uşa studioului şi se bucură că nu găsi decât un client. Se schimbase persoana care era de serviciu. Pe tânăr nu îl cunoştea. De fapt, avea să-l cunoască, dacă va mai trece pe acolo. Când termină de copiat actele clientului, tânărul i se adresă Elenei:

            - Cu ce vă putem servi?

            - Am două fotografii pe stick. Aş vrea să le faceţi pe hârtie.

            - Desigur. Sunt gata luni după-amiază.

            Între timp, lucrătorul a luat stick-ul. A selectat fotografiile, le-a salvat în calculatorul lui şi i-a întins Elenei stick-ul.

            - Plătiţi înainte…

            - Desigur, spuse Elena, scoţând portofelul. Cât mă costă?

            - Patru lei.

            - Bine, vin marţi după fotografii, pentru ca luni nu pot.

            - Când puteţi, nu e nicio problemă!

            Femeia ieşi, dar nu era lămurită. De ce i-a cerut patru lei pentru două fotografii? Pe perete era un afiş pe care, sub o fotografie 10 / 15, scria 1 leu.

            Nu avu timp să se lămurească. Dădu nas în nas cu o colegă pe care nu o văzuse de mult. Bucuria revederii, o vizită prin noul magazin deschis de curând, poveşti cu copii…

            Marţi, aşa cum promisese, Elena intră în studioul foto. În timp ce primea plicul cu fotografiile, spuse:

            - Nu sunt lămurită. Dacă pe panou scrie „o fotografie 1 leu”, de ce să dau doi lei?

            - N-aţi citit tot! Se precizează că până la trei fotografii, preţul unei bucăţi e de doi lei.

            - Da, e o problemă! Să zicem că vreau trei fotografii. Plătesc şase lei. Dacă vreau patru fotografii, trebuie să plătesc patru lei. Unde e logica?

            Tânărul deschise gura, dar Elena nu-i dădu timp să răspundă.

            - Am înţeles. Vreţi să-i determinaţi pe clienţi să facă o comandă mai consistentă. În acest caz, vor veni mai rar pe aici.

            - Nu eu am stabilit preţul…

            - Şi nici politica… Am înţeles. Totuşi, problema e bună pentru o schiţă.

            Elena salută şi ieşi voioasă din studio. Avea subiectul pe care îl aştepta!

           

           

Fira

           Fira venise la oraş numai ca să scape de gura surorii sale mai mari. Îi plăcea la ea în sat, dar la fabrică putea să câştige mai mult. Unde mai pui că pe feciorii din sat îi cunoştea şi nici unul nu se ridica la nivelul pretenţiilor fetei.

        Timpul a trecut, Fira şi-a întemeiat o familie, au primit un apartament din fondul fabricii şi a cerut un lot pe care să cultive legume şi câteva flori. Îi era dor de viaţa la ţară.

           Într-o zi, Fira era în faţa blocului cu două vecine. Vorbeau despre agricultura pe care o făceau la oraş.

         - Mi-a ieşit pătrunjelul. Începusem să cred că nu mai iese. Am cumpărat încă un plic de sămânţă.

          - Eu am luat răsaduri. Să vedeţi ce frumoase roşii am! Mai mare dragul!

          - Eu nu ştiu de ce nu mi-or ieşit dovlecii.

          - Când i-ai semănat?

          - De vreo două săptămâni. Am avut o pungă în casă… Nu ştiu ce s-o întâmplat, spuse Fira. N-or ieşit unde sămânţa era prăjită?

         - Ba nu, Firă! N-o ieşit pentru că era sărată, îi spuse vecina de la parter, stăpânindu-şi cu greu zâmbetul.

         

Punga magică

            Ioana voia să participe la „Mărul de aur”, concursul de umor de la Bistriţa. O atrăgea tema din acest an: „La omul sărac…”. În timp ce intra în micuţul magazin de la colţul străzii, se gândea ce să scrie.

            Văzuse la televizor reclama cu prepararea puiului la pungă. Parcă ar fi încercat să facă şi ea ceva deosebit în acea zi. Nu făcea prea des experienţe, dar acum visa un copănel de pui delicios.

            Îi ceru vânzătoarei o pungă din acelea la care se făcea reclamă pe toate posturile de televiziune. În timp ce plătea, îi şopti femeii că e luxul pe care şi-l permite în ziua în care a venit pensia.

            Ajunsă în scurt timp acasă, scoase puiul din frigider şi-l porţionă. Apoi, urmărind instrucţiunile de pe ambalajul pungii, aşeză o cratiţă de aluminiu cu preparatul pe un ochi al aragazului. Nu îşi permitea să aprindă focul în cuptorul vechiului aragaz. Ar fi durat prea mult, ar fi consumat prea mult gaz… Pe plită, spera să scurteze timpul coacerii puiului.

            Luă o furculiţă şi încercă să înţepe punga, conform indicaţiilor. Nu reuşi. Încercă din nou. Fără succes. Văzu cuţitul pe masă. Ce-ar fi să folosească vârful ascuţit al acestuia? Zis şi făcut. Numai că punga plesni imediat. Sucul se împrăştie în cratiţă. Puiul s-a prins de fundul vasului. Ioana a fost nevoită să schimbe reţeta din mers. A pus puţină apă în cratiţă şi a continuat prepararea puiului în modul ştiut de ea. Ce a obţinut nu semăna cu ceea ce a văzut la televizor. Friptura ei arăta jalnic.

            În timp ce puiul era pe foc, femeia a aranjat masa. Când a considerat că a terminat pregătirea, îşi invită soţul la masă:

            - Viorele, poftim la masă! Să gustăm!

            - Friptura noastră nu e frumoasă, dar măcar e fierbinte. Şi spui că ai lucrat după indicaţiile de la televizor?

            - Aproximativ. Am încercat. Am câştigat experienţă. Acum, ştiu ce voi scrie pentru concurs, spuse voioasă Ioana.

Trandafirul galben

Zilele erau din ce în ce mai calde. Spaţiile verzi şi parcurile oraşului erau pline de flori. Timpul frumos al începutului de iunie îmbia la visare.

Pentru clasa a şaptea, anul şcolar se încheiase. Timpul ce le rămânea absolvenţilor să se pregătească pentru examenul de absolvire era din ce în ce mai scurt.

Profesorii organizaseră un program de recapitulare şi sistematizare la materiile din care trebuiau să susţină examen. Ceilalţi elevi mai aveau cursuri, dar, în recreaţii, toţi elevii erau liberi şi se vedeau în curtea şcolii.

Într-o zi, câţiva băieţi din clasa a opta au rupt flori de pe gardul unei gospodării aflate lângă liceu. Unii, mai îndrăzneţi, au intrat în curtea femeii şi au rupt şi trandafiri.

Ce să facă băieţii cu florile? Să le ofere fetelor dintr-a şaptea. Cele mai multe fete au primit flori mov, clematite.

Ileana a primit un trandafir galben. Era puţin dezamăgită. Ar fi vrut să primească şi ea o floare mov. Cu mai mulţi ani în urmă fusese cu mama ei la cineva în vizită şi o rugase pe gazdă să-i dea o floare, dar femeia i-a spus că planta aceea e rară şi, dacă îi rupi florile, se usucă. Ileana nu a insistat.  Şi-a spus doar în gând că nu e posibil. 

Trandafirul avea culoarea soarelui, centrul era de o nuanţă mai deschisă, iar marginile petalelor aveau o nuanţă de portocaliu cu o tentă de roz. Ileana îl aşezase pe bancă şi, din când în când îşi arunca ochii spre el. Asculta explicaţiile profesorului de istorie şi nota ceea ce credea de cuviinţă. Şi totuşi, nu putea să nu se gândească la faptul că celelalte fete aveau flori mov, iar floarea ei era galbenă.

La un moment dat, îşi aminti: galbenul e culoarea geloziei. Oare cine i-a dat floarea? De ce? Voia să-i spună ceva? Sau aşa s-a întâmplat…

Pe colegul care îi dăduse trandafirul l-a cunoscut cu puţin timp în urmă. De fapt, atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit. Îşi amintea cu lux de amănunte cum a fost.

Mergea spre casă, ca de obicei, cu Anuţa. Aveau cursuri după-amiaza. În acea zi, orarul lor fusese mai încărcat. Se înserase deja.

Un băiat s-a apropiat de fete. A schimbat câteva cuvinte cu Anuţa. În acest timp, Ileana şi-a continuat drumul. Anuţa a ajuns-o din urmă şi a întrebat-o dacă e de acord să facă cunoştinţă cu nişte băieţi. Ileana i-a spus că nu e o prioritate, dar nu are nimic împotrivă. Unele dintre colegele lor aveau prieteni mai mari şi ar fi vrut să ştie cum e să ai un prieten. Era o curiozitate încă stăpânită. Ileana era recunoscută pentru prudenţa de care dădea dovadă în situaţii în care altele s-ar fi aruncat înainte cu ochii închişi. Zodia Ilenei îşi spunea cuvântul.

La semnul pe care l-a făcut Anuţa, cei trei elevi s-au apropiat. Anuţa i l-a prezentat Ilenei pe cel cu care vorbise: „El este Nelu, o rudă din partea mamei”. Ceilalţi doi s-au prezentat singuri: „Eu sunt Florin.” „Iar eu sunt Viorel, colegul lui de bancă.”

Băieţii s-au oferit să le conducă pe fete până acasă. Era prima dată când cineva se oferea să le însoţească şi Ileana se simţea bine în rolul de domnişoară.

Florin era mai înalt, mai îndrăzneţ, se vedea că prietenii lui îl apreciau. Era şeful clasei. Pentru că trotuarul se îngusta, Ileana şi Florin au mers înainte, iar Anuţa şi ceilalţi doi băieţi i-au urmat. Au vorbit în special despre examenul care se apropia. Fiecare din cei trei băieţi avea ceva distractiv de povestit din experienţa proprie. În fond, la examenul de absolvire trebuia să dovedeşti că ai învăţat, că eşti stăpân pe tine şi să dovedeşti că meriţi acel certificat care îţi dădea dreptul să mergi mai departe la liceu sau să te angajezi ca muncitor într-o fabrică. Cele două fete făceau parte din ultima promoţie care încheia ciclul cu şapte clase.

Florin şi Viorel le-au mai condus pe fete şi în seara următoare. Au discutat despre admiterea în liceu, dar şi despre multe altele.

În prima duminică, Ileana se plimba prin parcul oraşului. Era însoţită de fratele ei. Florin s-a apropiat şi a invitat-o pe Ileana la film. Fata i-a spus că trebuie să fie acasă înainte de a se însera, dar mai poate să rămână un timp în parc. Fratele ei a întâlnit un grup de colegi şi i-a lăsat singuri.

Amândoi erau emoţionaţi. Dialogul se înfiripa greu. Mult a fost până când Ileana a început să râdă. Din acel moment, amândoi au devenit mai vorbăreţi. Fiecare a reuşit să demonstreze că e interesant, că a citit mult şi că are simţul umorului.

După revederea în minte a acestor întâmplări, Ileana şi-a propus să-l întrebe direct pe Viorel ce a vrut să spună cu acel trandafir galben. Aştepta cu nerăbdare să sune de ieşire. Întâmplător, şi băieţii aveau ultima oră. Aşa că, au plecat în acelaşi grup spre casă. Viorel le-a spus: „Culoarea însorită a trandafirilor galbeni degajă căldură şi afecţiune. Ei sunt  simbolul prieteniei.”