Prima zi de şcoală

            O frumoasă zi de toamnă îi adună pe platoul şcolii pe părinţi, elevi, dascăli şi oficiali. E 15 septembrie şi, cum se spune mai puţin academic, începe şcoala.

            Mihaela, însoţită de mama ei, aşteaptă cu nerăbdare să se termine cu agitaţia din curtea mare, plină de persoane gălăgioase.

            - Mămico, nu începe odată şedinţa? Eu nu mai pot să stau în picioare. La grădiniţă era mai frumos!

            - Vrei să mergem să vedem clasa în care vei învăţa?

            Mihaela acceptă bucuroasă. Cele două au traversat strada şi au intrat în clădirea în care, de ani buni, învăţau cei mai mici elevi. Mama ştia cine se va ocupa de fetiţa ei, dar nu îi spuse nimic Mihaelei.

            - Bună ziua, doamnă profesoară!

            O femeie de serviciu, care tocmai ieşea din sala cu material didactic, o cunoştea pe mama Mihaelei.

            - Bună ziua, Lenuţo! Care e sala domnului Măruţiu?

            - Asta din faţă.

            - Mulţumesc! Fetiţa mea e în clasa dumnealui.

            Mihaela nu mai avea răbdare. Alergă în clasă, îşi aşeză ghiozdanul în prima bancă de pe rândul din mijloc. Apoi, se uită pe pereţi. Era mulţumită cu ceea ce vedea. Planşe colorate, fotografii înrămate, perdele albe şi parasolare portocalii…

            În acest timp, mama povestea cu fosta ei elevă. Îi spunea cu s-a îmbrăcat Mihaela cu uniforma surorii mai mari, cum a rugat-o pe sora ei sa îi prindă părul în două codiţe, cum şi-a pus cordeluţa, cum a luat ghiozdanul în spate şi a ieşit în curte, unde, la umbra cireşului bătrân, erau adunate rudele care îi sărbătoreau împlinirea celor 6 ani.  La comentariile celor din curte, care spuneau că fetiţa e prea mică să meargă la şcoală, Mihaela a întins mâinile. Apoi, i-a întrebat dacă, în anul următor, uniforma nu îi va fi prea mică. Era abia luna august, iar fetiţa creştea destul de repede.

            - Mihaela a venit cu mine să se înscrie la şcoală. Secretara nota într-un registru ceea ce îi răspundea fetiţa, nu înainte de  verifica din ochi dacă e corect. Tot ce a spus, data naşterii, numele părinţilor, adresa, era corect.

            - Vreau să văd şi celelalte clase! E voie?

            - Sigur. Nu ne grăbim.

            Mihaela a mai intrat în câteva săli. Apoi, veni supărată şi spuse:

            - În celelalte clase, sunt flori pe bănci. În clasa mea, nu sunt…

            - Doamnă profesoară, vă dau eu flori! Mi le-a adus o prietenă. Vi le dau!

            - Îţi mulţumesc, Lenuţo! Mihaela, hai să împărţim florile!

            Când toate arătau aşa cum dorea, fetiţa aplaudă:

            - Acum, putem merge la şedinţă!

            Mihaela o prinse de mână pe mama ei şi o trăgea spre ieşire. Începuse ceremonialul. Se cânta imnul.

            După discursul directorului, după ce au luat cuvântul un părinte şi un elev din clasa a opta, copiii erau invitaţi să meargă în sălile de clasă. Majoritatea lor participaseră la  ultimele retuşuri. Cei mari ştiau ce săli le erau repartizate.

            „Bobocii” au părăsit curtea şcolii în aplauzele celor mari. Erau însoţiţi de învăţătorii şi părinţii lor.

            În curtea localului care le era rezervat, fiecare învăţătoare citea lista copiilor din clasa ei şi intrau cu toţii în clasă. Mihaela avea un învăţător. Nu se aştepta. Mama ei a văzut nemulţumirea de pe chipul fetiţei şi i-a şoptit la ureche:

            - E un învăţător foarte bun, vă va învăţa numai lucruri folositoare. Ai văzut ce frumos sculptează elevii lui din grupa lui de la Palatul copiilor.

            Mihaela a intrat în rând şi n-a mai spus decât:

            - Mă aştepţi la ieşire! N-ai uitat!

            În prima zi, nu se fac lecţii. Copiii au luat cărţile de pe bănci, au ascultat ceea ce le-a spus învăţătorul, au răspuns la întrebările acestuia, au încercat să reţină numele colegilor şi au fost conduşi de învăţător să cunoască şcoala. După o oră, erau liberi.

            La poartă aşteptau părinţi gălăgioşi, dar şi fraţi mai mari. Mihaela a ieşit veselă:

            - Mămico, învăţătorul meu e ca un bunic!