Vacanţa mare

 Vacanţa de vară din 1959. Putem să mergem la mare!

 Bunicii din partea mamei îşi construiseră o casă la Vasile Roaită (azi, Eforie-Sud). Era o casă mare, cu două camere, bucătărie, cămară şi verandă. După ce mai economiseau bani, bunicii voiau s-o modifice, să-i alipească o sală de baie şi încă două camere. Intenţionau să închirieze camerele, pe timpul sezonului estival, iar banii câştigaţi să îi folosească pentru încălzire, pentru reparaţii…

Bunicii dormeau în bucătărie, iar nouă ne aranjaseră două paturi în ceea ce ar fi trebuit să fie cămara. Casa nu era terminată.

Unchiul nostru era abonat la cantina Trustului de construcţii la care lucra. Uneori, bunica ne trimitea, pe mine şi pe sora mea, Nina, să aducem mâncarea cu un sufertaş.

Într-o zi, am plecat după mâncare. La întoarcere, am scurtat drumul prin terenul plin de bolovani şi buruieni pe care unchiul îl cumpărase cu scopul de a-şi ridica o casă. Mergeam povestind, râzând de ceea ce văzuserăm pe drum. Duceam, pe rând, sufertaşul cu mâncare.

 - Ai văzut-o pe tanti aceea grasă? Ce rochie avea!

 - Dar pe fetiţa aceea care urla că nu-i dădea fratele ei jucăria?

 - Şi ce pălărie avea blonda aceea slabă…

La un moment dat, Nina s-a împiedicat şi a căzut. Sufertaşul a urmat o traiectorie ciudată şi apoi a aterizat.

Nu ştiam ce să facem. Să râdem? Să plângem? Bunica era severă şi aveam emoţii la gândul că ne va certa. Nici atât nu eram în stare să facem ?

Ne-am privit… Într-un moment de inspiraţie, am spus: „Bucătăria a fost bombardată!”. Şi am început să râd. Nina era tristă, dar până la urmă, frecându-şi genunchiul julit, a râs şi ea.

Ne-am uitat trist la sosul şi macaroanele împrăştiate prin iarba arsă de soare. Brânzoaica putea fi recuperată. Din ciorbă n-a rămas nici o urmă. Pământul uscat a absorbit-o ca un burete.

Ne-am dus la bunica şi i-am spus:

- Am venit fără mâncare.

- Ştii, bunico, bucătăria a fost bombardată.

- De unde ştiţi voi expresia „Bucătăria a fost bombardată”  ?

- De la tăticu’, i-am spus. El ne-a povestit cum era pe front.

Bunica ne-a  înţeles. O ajutam după puterile noastre. În fond, paguba era neglijabilă.

De atunci, destul de des, treceam pe unde se vărsase sufertaşul şi făceam „observaţii “.

- Uite, Nina, aici mai este o macaroană.

- Şi aici, foaia de dafin…

* * *

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

  - Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.

Ne îmbrăcăm cum ne sfătuieşte mama şi, cu inima strânsă, plecăm la autobuz.

În zilele noroase, autobuzele circulă pline. Turiştii nu merg la plajă. Vizitează litoralul.

Drumul durează aproape o oră. Numai noi ştim cât de rău ne este! Dar suntem cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa facem. Cântăm încetişor.

Cine se bucură mai tare când coborâm din autobusul ticsit? O luăm la goană, parcă pentru a recupera timpul pierdut. Bunica ne strigă, noi ne prefacem că nu o auzim. După ce dăm câteva ture unui rond de flori, revenim cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun pe un ton plângăreţ.  E mai bine decât în autobuz.

Mergem pe jos. Nu ne plângem că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru e ceva drum…

Ajungem la o poarta de lemn pe care scrie CÂINE RĂU. Mă trec fiorii. Mama ne linişteşte.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica apăsă butonul soneriei. Un lătrat scurt anunţă intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Ce drăguţe sunt fetele tale! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. E mai interesant căţelul. Încă nu avem curaj să ne apropiem de el. Doamnele intră în casă. Nu s-au văzut de mult. Noi primim aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel..

Descoperit o casă ciudată. Camerele sunt aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc are trei uşi. Una dă spre curte. Acolo, pe prag, ne aşezăm şi-l mângâiem pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigă pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sare în picioare, uitând de noi, şi se repede la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, ia o bomboană. Ne uităm una la cealaltă şi râdem. Nu am mai văzut câini care mănâncă bomboane.

Dacă vedem că Dondonel nu ne dă atenţie, intrăm în casă. Tanti Iulia ne serveşte cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Este obiceiul casei.

Mulţumim şi ieşim să vedem ce mai face câinele. Moţăie pe treaptă. Râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

* * *

Într-o zi, o întrebăm pe bunica dacă verişoara noastră, Daniela, o mai vizitează. Bunica ne-a promis că ne vom întâlni, dacă tanti Mioara îşi poate lua liber o zi.

- Ne e dor de Daniela! Nu mai ştiu de când nu ne-am văzut. Nina, mai ştii când a fost Daniela la Vişeu şi când am cântat „Firicel de floare-albastră”?

- E mult de atunci. Spuneai că aveam trei ani. Acum, am aproape opt, ca ea.

Daniela a venit împreună cu mama ei. De la început, tanti Mioara ne-a spus că rămân numai o zi.

Mama şi tanti Mioara au plecat la Ghiol. Noi am rămas cu bunica. Pe Doru l-a culcat de amiază. Era prea mic să participe la jocurile noastre.

Eram foarte bucuroase. Ne vedeam atât de rar. Făceam gălăgie cât zece. Bunica nu era obişnuită cu atâta mişcare, muzică, dans, strigăte. Se străduia să ne suporte, dar îşi aduse aminte că Sever trebuia să trimită ceva şi nu avea cu cine.

- Fetelor, vreţi să faceţi o plimbare?

- Sigur!

- Ce trebuie să facem?

Bunica ne-a spus unde să-l căutăm pe unchiul Sever, ne-a spus să mergem frumos, să fim atente la maşini… Ne-a cam plictisit această înşiruire de reguli. Abia aşteptam să plecăm.

Am trecut prin faţa bisericii. Nu ne-am putut abţine să nu-i arătăm Danielei ce fel de melci stau pe buruienile din curtea bisericii.

- Venim seara şi adunăm melci. Sunt interesanţi cu dungile astea. Apoi, ne jucăm în curtea bunicilor sau în grămada de nisip de la Moş Spiceag. Ai văzut că îşi construieşte casa.

Am trecut apoi colţul spre strada care ducea la mare. Numai câţiva metri, că ne-am îndreptat spre parcul mare. Vorbeam tare, ne opream lângă câte un gard să admirăm florile. Daniela ne-a propus să mergem prin parc. Pe stradă era mai aproape, dar i-am făcut voia. Oricum, în dreptul barăcii în care locuia unchiul Sever era o ieşire din parc. Aveam ocazia să admirăm frumoşii copaci îngrijiţi de grădinari pricepuţi tocmai pentru a-i încânta pe cei care veneau în staţiune.

L-am găsit repede pe unchiul Sever, ne-a spus de unde să luăm pachetul şi ne-a dat cheia.

- Sunt ocupat acum, dar vă descurcaţi. Sunteţi destul de mari. Să nu vă vină vreo idee şi să faceţi ceva rău!

- Vom fi cuminţi, l-am asigurat eu.

- Pe răspunderea ta, că eşti cea mai mare.

- Da, pe răspunderea mea.

Dar nu se întâmplă întotdeauna cum planifici. Dacă aş fi fost singură, aş fi luat pachetul şi aş fi plecat. Dar Daniela ţinea să ne arate că ea ştie mai multe decât verişoarele ei „de la ţară”, că ea e obişnuită să umble prin lucrurile unchiului.

- Hai să cântăm la vioară! – spune Daniela.

- Să mergem! Ne aşteaptă bunica!

Nina voia să asculte cum cântă Daniela. Eu nu eram curioasă. Ştiam că verişoara mea e înscrisă la clasa de balet, nu la muzică.

Daniela a scos vioara din cutia ei, a luat arcuşul şi, neatentă, a scăpat vioara. Am sărit să  o prind. N-am ajuns la timp şi vioara a atins podeaua scoţând un sunet dureros.

- Frumos concert! Ce facem acum? Dacă s-a rupt ceva?

- Punem vioara la locul ei şi nu spunem nimic!

- Crezi că nu ne va certa bunica?

- Nu va şti nimic, ne asigură Daniela.

Nina nu a scos nici un sunet. Era prea surprinsă. Eu, în schimb, mi-am făcut tot felul de gânduri. „Să îi spun unchiului Sever? Să ascund fapte Danielei?” Am promis că nu se va întâmpla nimic în timpul vizitei noastre în camera lui.

I-am dus cheia unchiului Sever, i-am  spus că ne-am descurcat, am salutat şi am plecat. Am evitat să spun mai multe, dar nu am putut să nu mă consum. „Dacă descoperă unchiul că nu l-am ascultat? Dacă vioara chiar s-a dezacordat? Dacă e numai dezacordată, nu e o problemă! Dar, dacă s-a rupt o aşchie din vioară?” Ştiam că unchiul ţine la toate instrumentele muzicale cu care cântă, chiar dacă face acest lucru din ce în ce mai rar.

Pe drum, Ninei i-a revenit vocea.

- Ce concert frumos ai prezentat, Daniela! Şi noi nu te-am aplaudat…

- Taci, Nina, că eu încă nu m-am liniştit. Toate se vor sparge în capul meu! Ce vă pasă vouă?!

- Nu îţi mai face probleme, mă linişteşte Daniela. Vioara nu a păţit nimic! Dacă chiar e o problemă, tata o să repare vioara. Să aşteptăm câteva zile!

- Bine. Aşteptam!

- Până mâine, nu spunem nimănui nimic! Promiteţi?

- Promitem.

- Sigur, tu pleci în seara asta. Noi mai rămânem o săptămână. Eu încă am emoţii. Voi veţi uita, dar eu trebuia să fiu mai hotărâtă. Peste ani, îmi voi aminti de acest concert încheiat înainte de a începe.

* * *

În timp ce ne jucam cu scoicile culese de pe plajă, l-am zărit pe tata la poartă. Am alergat să-l primim cum se cuvine. I-am spus că ne era dor de el şi că ne bucurăm că suntem împreună.

Tata ne-a spus că nu stă mult, că este cu un grup de elevi care fac un circuit. Apoi ne-a spus pe unde au trecut şi ce au văzut.

Tata a rămas cu noi două zile şi apoi a plecat cu elevii de liceu cu care venise, atunci era pedagog, dar a plecat şi mama cu ei. Voia să vadă Bucureştiul.

 La bunicii din partea mamei rămâneam cel puţin o lună. Plecam acasă bronzaţi şi odihniţi, informaţi şi cultivaţi. Nu că acasă nu ne-am fi cultivat, dar la Vasile Roaită puteam merge la un spectacol de operetă, la spectacole de balet. Nu era interesant să mergem la spectacole de revistă, iar muzica populară ne plăcea să o ascultăm la un aparat de radio nou pe care îl cumpărase bunicul. Ascultam şi cântam tot ce auzeam la radio, dădeam spectacole doar pentru bunicii noştri care erau foarte încântaţi.

Dar, în acel an, ne bucuram că plecăm la Vişeu. Aşteptam cu nerăbdare să ne povestească tata cum a fost în excursie, să vedem poze şi vederi.

Tata a avut răbdare cu noi. Am povestit mult. Avea darul de a ne ţine atenţi. Îşi presăra povestea cu momente vesele, glume, explicaţii…

Ţin minte că ne-a spus că i-a plimbat pe elevi prin tot Bucureştiul şi apoi i-a întrebat: „Unde vreţi să vă mai duc?”. Marika, obosită, pe un ton plângăreţ a spus: „ Merem la dórmitor…”  Toţi cei de faţă au început să râdă şi, de atunci, o tachinau spunându-i „Merem la dórmitor”.