Lady de Venera City

            Nenea Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.

            Ajuns la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul gâfâia şi dădea voios din coadă.

            Bărbatul îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.

            - Te pomeneşti că ţi-e sete…

            Căţelul dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.

            - Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!

            Scoase punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse puţină apă.

            - Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?

            În câteva secunde, apa fu băută.

            - Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!

            Nenea Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi luase în serios rolul de paznic.

            Soarele ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă, rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.

            Căţelul îi ieşi în întâmpinare.

            - Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…

            Cei doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse pe iarbă lângă noul lui prieten.

            După ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază şi aerul ardea.

            - Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!

            Ghemotocul cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două probleme în acelaşi timp:

            - Nu cumva vrei să vii cu mine?

            Căţelul parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.

            Nenea Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi părăsi Vinerea. 

            Ajuns acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:

            - Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!

            - Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.

            - Încă nu are nume.

            - Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.

            - Iar Bobby?

            - Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?

            - Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!

            Bunicul le dădu vestea:

            - E căţeluşă! Cum îi punem numele?

            - Pamela!, striga cel mai mic.

            - Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.

            - Lady e bun?

            - Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!

            - Ce înseamnă asta?

            - E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.

            - Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.

            - Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!

            Copiii aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna din nou de strigătele vesele ale copiilor. 

BUNICA ŞI CALCULATORUL II

            Bunica era la calculator. Scria ceva. La un moment dat, aruncă o privire spre ceas. Începeau ştirile la televizor. Salvă documentul la care lucra, dar nu opri calculatorul.

A revenit la calculator după o oră. Ştia că, dacă nu îl folosea un timp, calculatorul ei intra singur în stand-by, dar ecranul rămăsese albastru. Pe Desktop era un mesaj: „Calculatorul dumneavoastră a fost accesat de la distanţă. Dacă închideţi, e posibil să se piardă informaţii.”

Prima reacţie a bunicii a fost să închidă. Cu riscul de a pierde ceva.

Totuşi, îşi punea o serie de întrebări. Pe cine să roage s-o ajute? Căuta o persoană cu experienţă. A trimis câteva mesaje.

După un timp, i-a răspuns un prieten. A întrebat-o ce tip de program are, cine mai foloseşte calculatorul… Nu avea  nimic de ascuns. Nu avea pe calculator decât texte literare, scrise de ea sau salvate de pe Internet. Avea şi fotografii, mai ales cu flori. Nimic important… pentru alţii.

Dacă era aşa, nu-i rămânea decât să aştepte câteva zile, să vadă dacă e ceva ciudat cu calculatorul ei.

A doua zi s-a trezit devreme. A apăsat pe butonul Power. Era curioasă. O fi intrat cineva în calculator? O fi un virus sau numai o eroare de Windows?

Surpriza a lăsat-o fără grai. Primul text pe care l-a accesat avea înscrisă o inimioară sub titlu. Era o poezie de dragoste. Grăbită, a deschis folderul cu poezii. Fiecare poezie de dragoste avea acel semn. A deschis un articol despre îngrijirea florilor de apartament. Nu avea inimioară.

„Sunt o bunică fericită!”, îşi spuse. „M-am ales cu un virus simpatic, un virus care mă avertizează că documentul conţine o creaţie literară bună de trimis la concursul de Valentine’s Day. Să ştii că, în acest an, trimit ceva!”.

Din revista Poezia, toamna 2015

Maria Tirenescu, Draga mea, Editura PIM, Iaşi, 2015, 78 p.

O carte cu amintiri mai vechi sau mai noi, din acelea pe care dorim cu toţii să avem cui să le povestim, poate şi pentru a împărtăşi, poate şi pentru a fi siguri că le mai „dăruim” şi alte momente de neuitare, a publicat Maria Tirenescu. În prozele scurte incluse în volum deapănă întâmplări cu părinţii, bunicii sau diverşi oameni de care-şi aduce cu drag aminte, momente pe care le-a păstrat, dintr-un motiv sau altul în memorie. Pe de altă parte, cum viaţa are mersul ei, altele vorbesc despre autoare în calitate

de bunică şi de ceea ce povesteşte sau trăieşte ea cu nepoţii.

Semnalăm, aşadar, această carte fără alte analize şi consideraţii, notând doar că este vorba despre lucruri frumoase, pe care toţi le păstrăm, în felul nostru, cât mai aproape de suflet.

Marius Chelaru