A sosit!

Recenta mea carte de povestiri, publicată la Editura Zeit, a sosit la Cugir!
Îmi place mult. Sper să placă şi publicului, copiilor de orice vârstă.

Cutremurul

Ziua de 4 martie a anului 1977 a început frumos. O „babă” frumoasă, am spune. Era senin, începuse să se încălzească, albinele zburau atrase de ghioceii înfloriţi. În unele grădini, înfloriseră primulele şi brânduşele.

De dimineaţă, am mers la cabinetul stomatologic. Mă programase doamna doctor. Molarul de la şase ani avea probleme şi, pentru că o anunţasem pe doamna doctor că sunt însărcinată, mi-a spus că e mai puţin periculos să facă o extracţie decât să-l trateze. Am intrat în cabinet fără să aştept, ca altă dată, minute în şir în faţa uşii. Doamna mi-a explicat că şi molarul de minte ar trebui extras, pentru că, deşi ieşise doar de trei ani, este compromis.

- Cu o sigură injectie rezolvăm ambele măsele!

Am acceptat. La scurt timp, am simţit că îmi amorţeşte limba şi mi se încălzeşte obrazul. Am pus mâinile, care erau de obicei reci, pe rând pe obraz. Doctoriţa a extras primul molar, dar simţeam durerea. Am spus că ajunge, că nu e anesteziată gingia, că vin luni...

- Stai liniştită! Ştiu că rezişti! N-am pus doza normală, ca să nu-i facem rău copilului.

N-am protestat. Totusi, doctoriţa i-a făcut un semn asistentei.

- Nu e cazul să mă ţineţi de mâini! Nu fug!

Odată rezolvată problema, am ieşit suficient de liniştită din policlinică. Era atât de frumos afară! Nu mă grăbeam. Aveam ore după-amiaza, dar mai aveam suficient timp. La un moment dat, am simţit o mişcare în abdomen. La scurt timp, aceeaşi mişcare. „Ştiu că, de regulă, mişcările fătului se simt din luna a patra. Dar nu e prea devreme? Poate efortul de azi...”

Nimic deosebit nu s-a mai întâmplat în orele următoare. Seara, la şase aveam un tren cu care mergeam la Şibot. Schimbam şi ajungeam la Orăştie pe la şapte. Era ziua de naştere a nanei Ana, una dintre surorile soacrei mele. Am plecat împreună cu Maria, cealaltă soră, şi soţul ei. Fetele noastre rămâneau în grija bunicii Ioana, mama soacrei.

Îndată ce am ajuns, nana Ana m-a rugat să fac maioneza. Am făcut-o, nu fără a-mi pune o picătură de ulei pe fusta de tergal nouă, croită pe bie, cum a vrut soacra.

Ne-am aşezat la masă, am gustat din bunătăţi, am povestit. Se terminase vinul din cană şi nana Ana a mers în pivniţă să mai aducă.

- Ce se aude?, întreb. Pe străduţa asta trec maşini grele?

- Linişte! spune nenea Gheorghe. Se aude ceva.

Andrei, soţul meu, şi Silviu, soţul Mariei, cântau. Andrei bătea din picior.

- Nu puteţi cânta fără să scuturaţi casa? Auziţi cum zumzăie geamurile bibliotecii? Şi se leagănă becul...

- Pivniţa nu e sub camera asta! Afară! E cutremur!, spune nenea Gheorghe.

Ne repezim să ne încălţăm. Pe prima cizmă am încălţat-o repid. Până când să mă încalţ cu cealaltă am făcut câteva mişcări ciudate. Parcă eram într-o maşină care circulă pe un drum plin de gropi. Ceilalţi s-au aruncat în ghete şi au ieşit înaintea mea.

Eram afară. Dar şi în siguranţă? De undeva se auzea o voce de femeie: „Săriţi, oameni buni!”. Mă gândeam la ce auzeam şi am schiţat un zâmbet. Pe coama gardului de cărămidă trecea agale un motan miorlăind. Toţi câinii lătrau. M-am uitat în magazia care era deschisă spre curte. Într-un cui era agăţată o coasă care se balansa. Am zâmbit, dar nu le-am spus nimic celorlalţi.

Nana Ana Iese din pivniţă:

- Voi de e sunteţi afără? Nu vi-i frig?

- A fost cutremur...

- Am crezut că mă îmbetai. N-am putut să torn vinul în căntălău. De aia se mişca pivniţa...?

Am intrat în casă. Nu mai cânta nimeni. Toţi comentau.

Uşa se deschide şi intră Doinel, fiul nanei Ana, seralist la liceul din Cugir.

- Sara bună! Aţi văzut cutremurul?

- Acum am intrat. Am fost afară.

- Veneam ca de obicei, vorbind, cântând, jucând cărţi, spunând glume. Înainte de a intra în Orăştie, şoferul nostru a înjurat şi apoi a tras pe dreapta: „N-am mai văzut una ca asta! Parcă nu-i maşina mea!”. A pornit radioul şi aşa am aflat că a fost un cutremur. Bine că am ajuns sănătoşi acasă!

Toată lumea vorbea, fiecare despre altceva, nimeni nu cred că mai asculta. Ne-am liniştit abia pe la miezul nopţii. N-am simţit replici şi am decis să dormim.

Nu ştiu cât sau dacă am dormit. Am moţăit puţin stând comod, dar de câteva ori am simţit că inima îmi bate mai tare. Mă gândeam la fetele pe care le lăsasem la Cugir, ştiam că sunt în siguranţă în casă.

Am aşteptat cu nerăbdare să se facă ziuă. Am plecat cu primul autobuz la Cugir. Fetele se treziseră şi se întreceau să povestească.

- Mamă, Adriana era cu tata mare în sufragerie. Să o fi văzut cum spunea: „ Tata maie, uite cum se mitcă becu' ăla!”... Tata mare a râs şi a spus că e cutremur. Am stat şi ne-am uitat cum se mişca lustra. Când a venit mama mare de la cabinet, a povestit cum s-a legănat puntea când a trecut ea. Tata mare i-a spus şi ei că a fost cutremur. Apoi ne-au trimis la culcare şi nu mai ştim nimic.

Socrii mei îşi luaseră bilete la acceleratul de noapte. Plecau din Cugir cu trenul care ducea la Teiuş muncitorii de la schimbul al doilea. Din Teiuş, luau trenul care ajungea la Bucureşti în zori.

Am mers la şcoală. A fost foarte greu să ţin lecţiile aşa cum mi le gândisem. Elevii erau tulburaţi, obosiţi, fiecare voia să spună ce a simţit şi ce a făcut în seara şi noaptea cutremurului.

- Să vedeţi cum se mişcau paharele în vitrină! Stăm la etajul trei...

- Am ieşit repede afară. Am stat noaptea în stradă.

- Între blocuri? întreb.

- Să vedeţi, tovarăşa dirigintă, ţiganii au fugit în vii!

- Foarte bine au făcut! Acolo nu le cădea nimic în cap. Au un simţ special de conservare sau experienţă de viaţă. Oricum, noi suntem departe de zona seismică Vrancea. Mişcarea tectonică trebuie să traverseze munţii şi slăbeşte în intensitate.

- N-am dormit deloc! Nu mai pot de somn!

Am cerut un manual de fizică. Mă interesa de ce am auzit sunetul jos care anunţa cutremurul. M-am lămurit. E o suprapunere de frecvenţe. O ureche normală percepe vibraţia ca pe un sunet.

Socrii mei au venit duminică seara. Ne-au povestit aventurile lor prin sudul zguduit. Au schimbat trenul, pentru că linia ferată a fost ruptă. Prietenii lor din Bucureşti, care lucraseră la Cugir, au rămas în camere diferite. El nu putea să deschidă uşa care se strâmbase. A rămas în tocul uşii. Vorbeau şi se încurajau. Într-un târziu, i-au ajutat vecinii să iasă din apartament.

Între timp, am văzut la televizor imagini din Bucureşti. Deja circulau veşti cu întâmplări ai căror eroi au fost cugireni. Cei mai mulţi au scăpat uşor. Alţii au fost şocaţi când au văzut cum cad pereţii din jurul lor şi au fost nevoiţi să-i salveze pompierii de pe bucăţica de ciment pe care şi-au petrecut noaptea.

În luna aprilie, un coleg a organizat o excursie cu elevii în Bulgaria. Obiectivul era să vadă locurile în care au luptat românii în Războiul de Independenţă. Mergeam cu două autocare ale Oficiului Judeţean de Turism. În fiecare autocar erau câţiva profesori şi o asistentă medicală. Aveam cazarea la Măgurele, aproape de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară.

Hotelul avea câteva defecţiuni care încă nu fuseseră remediate. Ascensorul nu funcţiona, iar o aripă a clădirii nu avea apă curentă. Elevii îşi duceau apă din camerele colegilor.

Am aşteptat mult în vamă, coloana de maşini de toate dimensiunile era lungă. Am ajuns la Ruse la amiază, cu toate că treziserăm elevii cu noaptea în cap. Am plecat în scurt timp la Plevna. Mergeam ore întregi fără să trecem prin localităţi. Dealurile erau arate şi cultivate. Am oprit doar să mâncăm la amiază şi să cumpărăm cărţi poştale ilustrate. Am văzut, pe dinafară, mausoleul eroilor români. Uşa era încuiată.

Am ajuns seara la Ruse. Ne-am mişcat puţin prin oraş, n-am cumpărat decât gumă de mestecat, cosmetice şi îngheţată pe băţ. Nu am putut pleca din cauza unor elevi care s-au pierdut. Când cei doi şoferi s-au întâlnit aşa cum planificaseră, am făcut schimb de rătăciţi. În final, nu lipsea nimeni.

Am trecut târziu graniţa României. Abia pe la 10 seara am ajuns la masă.

Nu aveam ghid. Explicaţii ne-au dat profesorii de geografie şi istorie.

Şoferii s-au oferit să ne plimbe prin Bucureşti. Toţi eram dornici să vedem şi Bucureştiul, cu riscul de a ajunge târziu acasă. Atunci am văzut urmele dezastrului lăsat de cutremur. Bucureştiul încă nu revenise la normal.